Danei Leigh Arneth rânji sălbatic, iar Dax începu să toarcă.
Ultima navetă, din flota celor douăsprezece nave strălucitoare, stropite cu auriu, abia plecase, ducând achiziţiile lui Danei Leigh Arneth către Lyronica şi Arena de Bronz, când Haviland Tuf consimţi, în cele din urmă, să accepte apelul lui Herold Norn.
Maestrul slăbănog arăta scheletic.
— Tuf! exclamă el. Totul merge rău!
— Într-adevăr…, făcu Tuf, impasibil. Norn se strâmbă.
— Nu, ascultă! Cobaltpisicile sunt moarte sau bolnave. Patru dintre ele au murit în Arena de Bronz — ştiam că a doua pereche era prea tânără, înţelegi, dar după ce-am pierdut primul cuplu, n-aveam altceva de făcut. O puteam folosi sau puteam să ne întoarcem la colţ-de-oţel-i. Acum, ne-au rămas doar două. Nu prea mănâncă — prind câţiva ţopăitori, nimic altceva. Şi nu le putem antrena. Dacă un antrenor vine în ţarc cu o ţeapă-de-durere, pisicile alea afurisite ştiu ce intenţii are. Sunt întotdeauna cu o mişcare înainte, înţelegi? În arenă, nu răspund deloc la cântecul de ucidere. Teribil! Cel mai rău e că nu se înmulţesc. Avem nevoie de mai multe! Ce-o să introducem în arenă?
— Nu-i sezonul de împerechere a cobaltpisicilor, răspunse Tuf. Am mai discutat despre asta, după cum vă puteţi aminti.
— Da, da. Când este sezonul lor de împerechere?
— O întrebare fascinantă. Păcat că n-aţi pus-o mai devreme. După cum înţeleg eu problema, femela panterei de cobalt intră în călduri în fiecare primăvară, când înfloresc smocurile-de-zăpadă pe Planeta Celiei. Presupun că-i vorba de un fel de declanşator biologic.
Herold Norn îşi scărpină scalpul, sub coroniţa subţire de alamă.
— Dar Lyronica n-are chestii-de-zăpadă, sau cum le-ai zis! Presupun că vrei să ne ceri o avere pentru florile alea!
— Domnule, mă calomniaţi. Nici nu visez să profit de necazul dumneavoastră. Dacă opţiunea mi-ar aparţine, aş dărui pe degeaba Casei de Norn smocurile-de-zăpadă celiane. Dar s-a întâmplat că am încheiat un târg cu Danei Leigh Arneth: să nu mai fac afaceri cu Marile Case de pe Lyronica.
Şi, rostind acestea, ridică stângaci din umeri.
— Am câştigat victorii cu pisicile tale, zise Norn, cu un strop de exasperare în glas. Trezoreria noastră s-a umplut oarecum — avem în jur de patruzeci de mii de standarzi. Sunt ai tăi! Vinde-ne florile! Sau, mai bine, alt animal. Mai mare. Mai fioros. Am văzut garghulele Casei Dant. Vinde-ne ceva asemănător. Nu avem cu ce intra în Arena de Bronz!
— Nimic? Ce-i cu colţ-de-oţel-ii? Mândria Norn-ului, aşa se zicea… Herold Norn dădu din mână, nerăbdător.
— Probleme, înţelegi, am avut probleme. Ţopăitorii tăi mănâncă orice, mănâncă totul. Au scăpat de sub control. Sunt mii, poate milioane, care rod iarba, recolta… Ce-au făcut pe terenul fermelor… cobaltpisicilor le plac, dar n-avem destule cobaltpisici. Iar colţ-de-oţel-ii sălbatici nu se ating de ţopăitori. Presupun că nu le place gustul. Nu ştiu. Dar, înţelegi, tot vânatul a dispărut, izgonit de ţopăitori, iar colţ-de-oţel-ii s-au dus după el. Unde, nu ştiu. Au dispărut. Probabil în teritoriul nereclamat de nimeni, dincolo de graniţele Norn-ului. Există nişte sate pe acolo, câţiva fermieri, dar ăia urăsc Marile Case. Sunt tamberkinezi, care n-au nici măcar lupte de câini. Probabil că încearcă să-i îmblânzească, dacă-ţi închipui! Ăsta-i felul lor.
— Şocant, zise Tuf, fără interes. Dar îi aveţi pe cei din cuşti, nu-i aşa?
— Nu-i mai avem, răspunse Norn, care părea terminat. Am dat ordin să fie împuşcaţi. Pierdeau fiecare înfruntare, mai ales după ce ai început să vinzi fiare şi celorlalte case. Mi s-a părut o risipă prostească să păstrăm nişte animale inutile. Nemaivorbind de cheltuieli — aveam nevoie de fiecare standard. Ne-ai stors la sânge. Aveam de plătit taxele pentru arenă, trebuia să pariem, mai târziu a fost nevoie să cumpărăm ceva de mâncare de pe Tamber, cât să hrănim oamenii casei şi antrenorii. Nu cred că-ţi poţi închipui ce-au făcut ţopăitorii recoltelor noastre!
— Domnule, acordaţi-mi un pic de credit. Sunt ecolog. Ştiu multe despre ţopăitori şi despre comportarea lor. Trebuie să înţeleg că nu mai aveţi colţ-de-oţel-i?
— Da, da. Am scăpat de făpturile nefolositoare, iar restul au plecat o dată cu celelalte. Ce-o să facem? Ţopăitorii au năvălit pe câmpurile cultivate, pisicile nu vor să se împerecheze, banii ni se vor termina în curând, dacă va trebui să continuăm să importăm hrană şi să plătim taxele arenei, fără speranţă de victorie.
Tuf îşi încrucişă mâinile.
— Într-adevăr, înfruntaţi o serie de probleme delicate! Şi sunt exact omul capabil să vă ajute să găsiţi o soluţie. Din nefericire, am încheiat înţelegerea cu Danei Leigh Arneth şi am acceptat banii lui, de bună credinţă fiind.
— Deci, nu-i nici o speranţă? Tuf, sunt un om care te imploră — eu, un maestru senior pentru animale al Casei de Norn! În curând, ne vom retrage complet de la jocuri. Nu vom mai avea bani pentru taxele arenei şi pentru pariuri, nici animale de înscris. Am fost blestemaţi să avem ghinion. Nici una din Marile Case n-a eşuat în furnizarea lotului de luptători — nici măcar Feridian, în timpul secetei de doisprezece ani. Ne vom face de râs. Casa de Norn îşi va păta mândria istorică trimiţând sforăitori şi animale de grajd în arenă, pentru a fi sfâşiate în mod ruşinos de monştrii pe care i-ai vândut altor case.
— Domnule, dacă-mi veţi permite să fac un pic de pronosticare, mi se pare că Norn nu va fi singură în necazurile sale. Am o presimţire — da, presimţire, acesta-i cuvântul potrivit — că monştrii de care vă temeţi vor fi în număr mic în săptămânile şi lunile ce vor urma. De exemplu, ursoizii adolescenţi de pe Vagabond vor intra curând în hibernare. Au mai puţin de un an, înţelegeţi… Sper că seniorii Dealurilor Wrai nu vor fi deconcertaţi pe nedrept, deşi mă tem că vor fi. Vagabond, după cum sunt convins că ştiţi, are o orbită extrem de neregulată faţă de cea de bază, astfel încât Iernile Lungi durează aproximativ douăzeci de ani standard. Ursoizii sunt acordaţi la acest ciclu. În curând, procesul lor vital se va încetini în asemenea măsură, încât un observator nepregătit va presupune că au murit. Mă tem că nu se vor trezi uşor. Poate că antrenorii Casei Dealurilor Wrai, oameni cu un intelect deosebit, vor găsi o cale. Dar înclin puternic să presupun că marea parte a energiei lor — şi a fondurilor lor — va fi dedicată hrănirii populaţiei, din cauza apetitului vorace al alergătorilor. În acelaşi fel, oamenii Casei de Varcour vor fi obligaţi să aibă de-a face cu o dezvoltare explozivă a numărului melcilor-de-copac. Melcii-de-copac sunt creaturi fascinante. Într-un moment al ciclului lor vital, devin adevăraţi bureţi şi-şi dublează mărimea. Un grup suficient de mare e capabil să sece chiar o mlaştină întinsă.
Tuf făcu o scurtă pauză, bătând cu degetele-i groase în burtă ca într-o tobă, apoi continuă:
— Mi-e teamă că vorbesc necumpătat şi probabil că vă plictisesc. Aţi înţeles punctul meu de vedere? Care-i lovitura mea?
Herald Norn părea un om mort.
— Eşti nebun! Ne-ai distrus! Economia noastră, ecologia noastră… în cinci ani, vom pieri de foame…
— Puţin probabil, zise Tuf. Experienţa mea în aceste probleme îmi sugerează că Lyronica va parcurge cu adevărat un interludiu de instabilitate ecologică şi de dificultăţi, dar acesta va avea o durată limitată şi nu mă îndoiesc ca, in cele din urmă, se va constitui un nou ecosistem Pare puţin probabil ca acesta să ofere loc pentru animale mari de pradă’ dar sunt optimist şi cred că, în alte privinţe, nivelul de trai de pe Lyronica nu va fi afectat.