— Fără animale de pradă? Dar jocurile… arena… nimeni nu va plăti sa vadă un ţopăitor luptând cu un melc! Cum să continuăm jocurile? Nimeni nu va trimite luptători în arenă?
— Într-adevăr, zise Haviland Tuf, clipind. lată o idee care mă intrigă Trebuie sa mă gândesc serios la ea.
Şi stinse ecranul, apoi începu să-i vorbească lui Dax.
6. NUMIŢI-L MOISE
Zvonurile aveau rareori importanţă pentru Haviland Tuf. Asta din cauză că auzea rareori vreunul. Tuf nu se împotrivea să joace rol de turist, pe majoritatea planetelor pe care le vizita, dar chiar când se afla printre alţii, în locuri publice, rămânea, într-un fel, deoparte, inabordabil. Pielea lui albă ca varul, figura şi trupul lipsite complet de păr îl făceau, de obicei, să nu treacă neobservat printre oamenii de pe planetele pe care făcea afaceri, şi chiar în cazurile nu prea frecvente în care înfăţişarea i-ar fi permis să nu trezească interesul celorlalţi, înălţimea lui l-ar fi scos în evidenţă. Astfel, deşi oamenii se uitau la Tuf şi-i vorbeau, oriunde s-ar fi dus, puţini discutau cu el dacă nu erau nevoiţi să încheie tranzacţii.
Având în vedere firea sa, nu-i de mirare că Haviland Tuf nu auzise de bărbatul numit Moise până în seara în care el şi Dax au fost agresaţi de Jaime Kreen, într-un restaurant din K’theddion.
Acesta era un local mic, sărăcăcios, chiar lângă portul spaţial. Tuf terminase o farfurie cu rădăcini-afumate şi neoiarbă şi se relaxa cu al treilea litru de vin de ciuperci, când, deodată, Dax îşi înălţă capul de pe masă. Tuf tresări un pic, turnându-şi vin pe pantaloni, şi-şi plecă iute capul într-o parte, atât cât sticla mânuită de Kreen să se spargă de speteaza scaunului, în loc să-i nimerească ceafa. Sticla explodă, iar lichidul din ea — un lichior local, aromat — se răspândi de jur împrejur, udând scaunul, masa, pisica şi pe cei doi bărbaţi. Jaime Kreen, un tânăr blond, zvelt, cu ochii albaştri înceţoşaţi de băutură, rămase clipind prosteşte, ţinând recipientul spart în pumnul însângerat.
Haviland Tuf se ridică greoi în picioare, cu figura-i lungă, albă, netulburată. Se uită la cel care-l atacase, clipi, apoi se aplecă să-l ridice pe Dax, care era ud şi nefericit.
— Poţi să înţelegi asta, Dax? spuse el, cu vocea-i de bas profund. Avem aici de-a face cu un mister, deşi unul neconvenabil. De ce ne-a atacat acest străin bizar, mă întreb? Ai vreo idee?
Îl mângâie încet pe Dax, în timp ce-l lua în braţe, şi abia când pisica începu să toarcă se uită din nou la Jaime Kreen.
— Domnule, ar fi înţelept din partea dumneavoastră să daţi drumul fragmentelor acelei sticle. Am impresia că mâna vă e plină de cioburi şi de sânge, precum şi de acea băutură deosebit de vătămătoare, iar eu am îndoieli serioase că această combinaţie vă va îmbunătăţi sănătatea.
Năucitul Kreen păru să revină la viaţă. Buzele lui subţiri se strâmbară a furie, apoi tânărul zvârli sticla departe de el.
— Îţi baţi joc de mine, criminalule? zise el, cu o voce nedesluşită, ameninţătoare.
— Domnule, spuse Haviland Tuf — între timp, în restaurant se aşternuse o tăcere mormântală, ceilalţi clienţi rămăseseră liniştiţi, privind, iar proprietarul dispăruse; vocea lui Tuf putea fi auzită în orice colţ al încăperii — m-aş hazarda să afirm că titlul de criminal este mai potrivit pentru dumneavoastră decât pentru mine, dar poate că nu acesta-i lucrul important. Nu, nu-mi bat joc de dumneavoastră. Păreţi afectat. într-o asemenea condiţie, ar însemna o nebunie să-mi bat joc de dumneavoastră, iar eu nu am tendinţe spre nebunie.
Îl aşeză pe Dax înapoi pe masă şi scărpină cotoiul în spatele urechii.
— Îţi baţi joc de mine! mârâi Jaime Kreen. O să te lovesc! Haviland Tuf nu trădă vreo emoţie.
— N-o veţi face, domnule, deşi cred că intenţionaţi să mă atacaţi încă o dată. Nu aprob violenţa. Cu toate acestea, comportarea dumneavoastră plictisitoare mă pune în situaţia de a avea puţine variante de acţiune.
Spunând acestea, păşi iute înainte şi-l ridică pe Jaime Kreen mult deasupra podelei, înainte ca tânărul să poată reacţiona. Apoi, cu grijă, îi rupse ambele braţe.
Kreen ieşi palid şi clipind din întunericul ca de mormânt al închisorii kytheddene în strada luminată. Braţele îi erau prinse în bandaje. Tânărul arăta zăpăcit şi obosit.
Haviland tuf stătea la colţ, legănându-l pe Dax cu o mână şi mângâindu-l cu cealaltă. Se uită la Kreen, care se apropia.
— Dispoziţia dumneavoastră pare să se fi potolit oarecum, comentă el. Mai mult, acum sunteţi treaz.
— Tu! exclamă Kreen, părând mai zăpăcit ca înainte şi având figura atât de schimonosită încât ameninţa să se prăbuşească în ea însăşi. Să înţeleg că tu mi-ai cumpărat libertatea?
— Aţi ridicat o problemă interesantă, spuse Haviland Tuf. Am plătit, într-adevăr, o anumită sumă — două sute de standarzi, de fapt, dacă dorim să fim precişi — iar după această plată mi-aţi fost predat mie. Însă ar fi incorect să spun că v-am cumpărat libertatea. Esenţa problemei constă în faptul că nu sunteţi liber. Conform legilor kytlieddene, îmi aparţineţi, în calitate de servitor, iar astfel vă pot sili să munciţi după cum mi se va părea potrivit, până când vă veţi plăti datoria.
— Datoria?
— Am calculat după cum urmează, explică Haviland Tuf. Două sute de standarzi pentru suma pe care am plătit-o autorităţilor locale pentru a mă bucura de prezenţa dumneavoastră. O sută de standarzi pentru costumul meu, din bumbac lambereenez veritabil, pe care l-aţi deteriorat complet; patruzeci de standarzi pentru pagubele din cârciumă, pagube pe care le-am plătit pentru a împiedica proprietarul să vă reclame; şapte standarzi pentru deliciosul vin de ciuperci pe care n-am avut posibilitatea să-l beau. Vinul de ciuperci reprezintă o specialitate notorie a K’theddion-ului, iar acela făcea parte dintr-o recoltă deosebit de aleasă. Toate acestea totalizează trei sute patruzeci şi şapte de standarzi, pentru pagubele produse. În plus, atacul dumneavoastră absolut nemotivat ne-a adus, pe Dax şi pe mine, în centrul unei scene deosebit de neplăcute şi ne-a tulburat mult liniştea. Pentru aceasta, vă trec la socoteală încă cincizeci şi trei de standarzi adiţionali — ceea ce reprezintă o sumă generos de mică — pentru a aduce totalul general la cifra rotundă de patru sute de standarzi.
— O să te chinuieşti zdravăn pentru a scoate măcar a zecea parte din suma asta de la mine, vânzătorule de animale! chicoti Jaime Kreen răutăcios. N-am nici un fel de fonduri şi nu voi fi bun pentru vreo muncă. Braţele îmi sunt rupte, după cum ştii.
— Domnule, spuse Haviland Tuf, dacă aţi fi avut fonduri proprii de-o valoare semnificativă, v-aţi fi putut plăti singur amenda, în care caz asistenţa mea n-ar fi fost necesară. Şi, din moment ce eu însumi v-am rupt braţele, sunt conştient prea bine de condiţia în care vă aflaţi. Fiţi amabil şi nu mă plictisiţi cu declaraţii care nu conţin informaţii preţioase. În ciuda handicapului pe care-l aveţi, intenţionez să vă iau cu mine pe navă şi să vă pun la treabă, până când obligaţiile dumneavoastră vor fi achitate. Veniţi!
Haviland Tuf se întoarse şi făcu doi paşi pe stradă. Întrucât Kreen nu dădea semne că ar intenţiona să se mişte, Tuf se opri şi se întoarse spre el. Tânărul zâmbi:
— Dacă vrei să mă duci undeva, n-ai decât să mă cari! Tuf îl mângâie mecanic pe Dax.