— Dă-i drumul! mormăi el, ursuz.
— Mai întâi, începu Tuf, există misterul atacului dumneavoastră. Eu nu vă cunosc, domnule. Îmi sunteţi cu desăvârşire străin. Eu sunt un simplu neguţător, iar serviciile mele aduc beneficii tuturor celor care mă angajează. Eu nu v-am ofensat în nici un fel. Şi totuşi, m-aţi atacat. Acest lucru ridică mai multe probleme. De ce? Care a fost motivul acţiunii? Mă cunoaşteţi de undeva? V-am ofensat prin vreo acţiune pe care am uitat-o între timp?
— Asta-i o singură întrebare sau patru? se interesă Kreen. Haviland Tuf îşi încrucişă din nou mâinile pe burtă.
— Doar o orientare, domnule. Să începem cu această întrebare: mă cunoaşteţi?
— Nu, răspunse Kreen. Am auzit de tine, aşadar te ştiu după reputaţie. Tu şi Arca ta sunteţi unici şi foarte celebri, Tuf. Şi te-am recunoscut foarte uşor, când am trecut pe lângă tine din întâmplare, în restaurantul acela kytheddenean mărunt. Giganţii solizi, fără păr, cu piele albă, nu-s nemaipomenit de răspândiţi.
— Trei standarzi, zise Tuf. Nu voi ţine seama nici de insultele, nici de măgulirile dumneavoastră. Deci, nu mă cunoşteaţi. De ce m-aţi atacat?
— Eram beat.
— Insuficient. Adevărat că eraţi beat. Dar existau şi alţi clienţi în local, oricare dintre ei fiind dispus să vă stea la dispoziţie, dacă aţi fi căutat doar o simplă încăierare. Nu asta căutaţi. M-aţi ales pe mine, dintre toţi ceilalţi. De ce?
— Nu-mi placi. După criteriile mele, eşti un criminal.
— Criteriile sunt variate, bineînţeles, replică Haviland Tuf. Pe anumite planete, mărimea mea ar reprezenta o crimă. Pe altele, faptul că dumneavoastră purtaţi cizme făcute din piele de vacă ar fi fost pedepsit printr-o detenţie îndelungată. Deci, în acest sens, amândoi am putea fi consideraţi criminali. Dar sentimentul meu este că ar fi nedrept să judeci un om după orice legi, în afară de cele ale culturii în care a trăit sau în care s-a mutat. În acest sens, eu nu sunt un criminal, iar răspunsul dumneavoastră este încă insuficient. Explicaţi-mi motivul pentru care nu mă agreaţi. De ce crime mă acuzaţi?
— Sunt un caritan, zise Kreen, apoi oftă. Poate ar trebui să spun că am fost un caritan. De fapt, am fost un administrator, deşi doar de gradul şase. Moise mi-a distrus cariera. Te învinovăţesc de crima de a-l fi ajutat pe Moise. E un lucru bine cunoscut. Nu mă plictisi cu negaţiile tale.
Haviland Tuf se uită spre Dax.
— Păreţi a spune adevărul, iar răspunsul dumneavoastră conţine o cantitate rezonabilă de informaţie, deşi ridică suficient de multe alte întrebări şi-i departe de a fi limpede. Cu toate acestea, vă voi face o favoare şi voi considera că-i un răspuns. Şase standarzi, deci. Iar următoarea mea întrebare va fi una simplă: cine-i Moise şi ce este un caritan?
Jaime Kreen îl privi neîncrezător.
— Vrei să-mi dăruieşti şase standarzi? Nu te preface, Tuf! Nu mă las fraierit! Ştii cine-i Moise!
— Într-adevăr ştiu, într-o anumită măsură, replică Tuf. Moise este o figură mitică, asociată diferitelor religii ortodoxe creştine, o persoană despre care se presupune că ar fi trăit pe Vechiul Pământ, în trecutul foarte îndepărtat. Cred că este oarecum asociat sau înrudit cu Noe, cel de la care îşi trage numele Arca mea. Moise şi Noe erau, probabil, fraţi. Detaliile îmi scapă. Oricum, amândoi s-au numărat printre practicanţii timpurii ai războiului ecologic, un domeniu cu care sunt destul de familiarizat. Deci, într-un fel, ştiu cine este Moise. Totuşi, acel Moise a murit de o perioadă suficient de îndelungată, aşa că e puţin probabil ca el să vă fi distrus cariera, şi cu atât mai puţin probabil să-i pese de vreo informaţie pe care aţi binevoi a mi-o transmite. În consecinţă, trebuie să deduc că vă referiţi la un alt Moise, unul pe care nu-l cunosc. Aceasta, domnule, reprezenta esenţa întrebării mele.
— În regulă, zise Kreen. Dacă insişti să te prefaci neştiutor, voi participa la jocul tău idiot. Un caritan este un cetăţean de pe Caritate, după cum ştii prea bine. Moise, care şi-a ales singur acest nume, e un demagog religios care conduce Sfânta Restaurare Altruistă. Cu ajutorul tău, el a condus o campanie devastatoare, de război ecologic, împotriva Oraşului Speranţei, singura noastră arcologie mare, centrul vieţii caritane.
— Doisprezece standarzi, spuse Tuf. Explicaţi mai departe. Kreen oftă şi se foi pe scaun.
— Sfinţii Altruişti au fost coloniştii iniţiali ai Carităţii, cu secole în urmă. Ei îşi părăsiseră planeta de origine pentru că susceptibilitatea lor religioasă fusese jignită de tehnologia avansată de acolo. Biserica Sfântului Altruism propovăduieşte ideea conform căreia izbăvirea se obţine trăind o viaţă simplă, apropiată de natură, prin suferinţă şi autosacrificare. Aşadar, altruiştii au venit pe o planetă nouă şi au suferit, s-au sacrificat şi au murit foarte fericiţi, timp de vreo sută de ani. Apoi, spre nenorocul lor, a venit un al doilea val de colonişti. Aceştia din urmă au construit arcologia numită Oraşul Speranţei, au lucrat pământul cu maşini avansate, robotizate, au deschis un port spaţial şi, în general, au păcătuit faţă de Dumnezeu. Mai rău, după câţiva ani, copiii altruiştilor au început să dezerteze, în cârduri, către oraş, pentru a se bucura un pic de viaţă. După două generaţii, n-a rămas nimic din altruişti, cu excepţia câtorva bătrâni. Atunci a apărut Moise, conducând mişcarea pe care a numit-o Restaurare. S-a dus în Oraşul Speranţei, a înfruntat Consiliul Administratorilor şi a cerut ca poporul său să fie lăsat să plece. Administratorii i-au explicat că oamenii nu voiau să plece. Moise nu s-a lăsat impresionat. A spus că, dacă nu-i îndeplinim dorinţa, dacă nu închidem portul spaţial şi nu dezmembrăm Oraşul Speranţei, pentru a trăi alături de Dumnezeu, va aduce plăgile peste noi.
— Interesant, zise Haviland Tuf. Continuaţi.
— Sunt banii tăi, comentă Jaime Kreen. Ei bine, administratorii l-au dat afară în şuturi pe Moise şi toată lumea s-a distrat de minune. Totuşi, am făcut unele verificări, ca măsură de siguranţă. Auziserăm cu toţii poveştile străvechi de groază despre războiul biologic, dar consideram secretele acelea uitate de mult. Calculatoarele noastre au confirmat această părere. Tehnicile de donare şi manipulare genetică, cele pe care le folosiseră Imperialii Pământului, supravieţuiseră doar pe o mână de planete dispersate, iar cea mai apropiată se afla la o distanţă de vreo şapte ani de noi, călătorind cu viteză supraluminică.
— Înţeleg, zise Haviland Tuf. Însă nu-i nici o îndoială că aţi aflat, de asemenea, despre navele de germinare ale dispărutului Corp de Ingineri Ecologi ai Imperiului Federal.
— Am auzit, zâmbi morocănos Kreen. Dispăruseră toate, distruse, pierdute sau defectate cu secole în urmă, deci n-aveam de ce să ne îngrijorăm din cauza lor. În cele din urmă, însă, am aflat că lucrurile stau altfel, de la căpitanul unei nave comerciale care asolizase în Portul Credinţei. Zvonurile circulă, Tuf, chiar din stea în stea. Faima te-a precedat şi te-a condamnat. Căpitanul ne-a povestit totul despre tine, despre tine şi Arca aceasta pe care ai găsit-o din întâmplare şi pe care o foloseşti ca să-ţi umpli buzunarele cu standarzi şi burta cu straturi de grăsime! Alte echipaje, de pe alte planete, au confirmat existenţa ta, precum şi faptul că deţii controlul asupra unei nave de germinare a CIE, aflată încă în stare de funcţionare. Dar n-am ştiut că te-ai asociat cu Moise, până n-au început plăgile.
Un singur rid subţire apăru pe fruntea masivă, albă ca fildeşul, a lui Haviland Tuf, apoi dispăru imediat.
— Încep să înţeleg acuzaţiile dumneavoastră, zise el, ridicându-se cu o mişcare lentă, greoaie, care semăna aproape cu aceea a unui talaz, după care rămase înălţat deasupra lui Jaime Kreen. Vă voi acorda cincisprezece standarzi.