Peregrinările lui Tuf [Tuf Voyaging - ro]

Tânărul scoase un zgomot vulgar.

— Doar trei standarzi pentru toată povestea?! Tuf, tu…

— Douăzeci de standarzi, fie, chiar dacă o fac numai pentru a vă potoli şi pentru a restaura oarecare linişte pe Arcă. Am o fire binevoitoare. Datoria dumneavoastră este acum de trei sute optzeci de standarzi. Vă voi pune încă o întrebare şi vă voi oferi posibilitatea de a reduce datoria la trei sute şaptezeci şi şapte.

— Dă-i drumul!

— Care sunt coordonatele planetei dumneavoastră — Caritate?

Caritate nu se afla teribil de departe de K’theddion, ca distanţă interstelară, iar călătoria până acolo dura doar trei săptămâni standard. Pentru Jaime Kreen, aceste săptămâni au reprezentat un interval în care nu-şi văzuse capul de treabă. În timp ce Arca înghiţea, în tăcere, anii-lumină, Kreen lucra. Praful se acumulase, de secole, în unele dintre coridoarele mai puţin folosite. Haviland Tuf îi dăduse lui Kreen un târn şi-i spusese să cureţe.

Kreen refuzase, pomenind de braţele lui fracturate, o scuză mai mult decât suficientă. Haviland Tuf îi administrase un calmant, apoi îl închisese în bazinul de cronourzeală al Arcei, în care aceleaşi energii uriaşe care urzeau pânza cosmosului puteau fi folosite pentru a face lucruri bizare timpului. Era cel de pe urmă şi cel mai mare secret al Imperialilor Pământului, susţinea Tuf. Fusese pierdut, practic, în restul Universului, cu excepţia acelui loc. Îl utiliza pentru a aduce clonele la maturitate deplină în câteva zile. Acum îl folosise pentru a-l îmbătrâni pe Jaime Kreen, reuşind în acest fel să-i vindece, în câteva ore, braţele rupte.

Cu braţele proaspăt reparate, Kreen se apucase de măturat, pentru un salariu de cinci standarzi pe oră.

Măturase kilometri de coridoare, mai multe încăperi decât putea număra, tot felul de cuşti goale în care se strânsese şi altceva decât praf. Mătura până îl dureau braţele, iar când nu avea târnul în mână, Haviland Tuf îi găsea alte lucruri de făcut. În timpul mesei, Kreen făcea pe majordomul, aducându-i lui Tuf urcioare de cositor cu bere neagră sau farfurii umplute cu legume înăbuşite. Tuf le accepta impasibil, stând în fotoliul — pe care-l umplea complet — în care obişnuia să se odihnească şi să citească. Kreen era obligat să-l servească şi pe Dax, uneori de trei, patru ori la fiecare masă, deoarece cotoiul imens era un mâncăcios mofturos, iar Tuf insistase ca preferinţele acestuia să fie satisfăcute. Numai după ce Dax se îndestula, Jaime Kreen avea şi el permisiunea de a se ocupa de propriul prânz.

Odată, tânărul fusese pus să facă o reparaţie minoră, pe care maşinăria Arcei, din vreun motiv oarecare, nu era capabilă s-o execute. Dar efectuase treaba atât de rău, încât Haviland Tuf îl scutise imediat de viitoare sarcini de acest fel.

— Blamul mi se cuvine în întregime mie, domnule, spusese Tuf, când avusese loc întâmplarea. Am uitat să-mi reamintesc că sunteţi, prin pregătire, un birocrat, adică, practic, bun de nimic.

În pofida faptului că tânărul trudea din greu, datoria lui se reducea cu o încetineală chinuitoare, iar uneori nu se reducea deloc. Kreen descoperise foarte repede că Haviland Tuf nu dădea nimic pe gratis. Pentru că-i îngrijise braţele fracturate, Tuf 11 taxase cu o sută de standarzi, pentru servicii medicale, sumă care se adăugase la obligaţiile sale. De asemenea, îl credita cu un standard pe zi pentru aer, cu o zecime de standard pentru fiecare litru de apă, cu o jumătate de standard pentru un urcior cu bere. Mesele erau destul de ieftine: doar doi standarzi fiecare, pentru felul de bază. Dar felul de bază se dovedea a fi un terci gros, fără gust, de fiecare dată când Kreen nu dorea să plătească preţuri mai mari pentru tocana gustoasă de legume care îi plăcea în mod deosebit lui Tuf. Ar fi fost dispus să plătească şi mai mult pentru carne, dar Tuf refuzase să-i furnizeze aşa ceva. În singura ocazie în care îi ceruse lui Tuf să-i cloneze o friptură, neguţătorul se mulţumise să-l privească şi să spună:

— Noi nu mâncăm carne de animal aici!

Apoi îşi văzuse de drum, imperturbabil, ca de obicei.

În timpul primei zile petrecute pe Arcă, Jaime Kreen îl întrebase pe Haviland Tuf unde se afla toaleta. Tuf îl taxase cu trei standarzi pentru răspuns şi cu o zecime de standard suplimentară pentru folosirea instalaţiei.

Din timp în timp, Kreen se gândea la crimă. Dar, chiar şi în momentele în care era cel mai decis să ucidă, atunci când se îmbăta ca un porc, ideea nu i se părea realizabilă. Dax era întotdeauna unde se afla Tuf, hoinărind pe coridoare alături de gigant sau stând senin în braţele acestuia, iar Kreen era sigur că gazda lui mai avea şi alţi aliaţi. Îi zărise în timpul călătoriilor sale prin navă — siluete negre, cu aripi, care se roteau pe deasupra capului său în camerele cele mai întunecoase, umbre fugare care se strecurau înapoi printre maşini când le privea. Nu le văzuse niciodată limpede, dar era convins că le-ar fi văzut pe toate prea bine dacă l-ar fi atacat pe Haviland Tuf.

De aceea, sperând să-şi reducă datoria ceva mai repede, se apucase de jocuri de noroc.

Probabil că nu era cel mai înţelept mod de a acţiona, dar Jaime Kreen avea oarecare slăbiciune pentru jocurile de noroc. Prin urmare, în fiecare noapte, pierdea ore în şir cu un joc ridicol, care-i plăcea lui Tuf, aruncând zaruri şi mutând pioni în jurul unei acumulări imaginare de stele, cumpărând, vânzând şi schimbând planete, construind oraşe şi arcologii, supunându-l pe celălalt călător stelar la tot felul de taxe de asolizare şi impozite. Din nefericire, Tuf era mult mai priceput decât el la joc şi termina, de obicei, prin a câştiga înapoi o porţie zdravănă a salariului pe care i-l plătise în timpul zilei.

Cu excepţia momentelor petrecute la masa de joc, Haviland Tuf îi vorbea rareori lui Kreen, şi atunci numai despre sarcinile pe care le avea de îndeplinit şi despre plăţile pe care şi le făceau unul altuia. Oricare ar fi fost intenţiile sale privind planeta Caritate, nu i le comunicase, iar Kreen nu intenţiona să-l întrebe, din moment ce orice răspuns adăuga trei standarzi la datoria lui. Iar Tuf nu punea nici o întrebare care ar fi putut să-i dea vreo indicaţie. Şi continua obiceiurile sale solitare, lucra singur în diferite camere de clonare şi în laboratoarele Arcei, citea cărţi străvechi, prăfuite, în limbi pe care Kreen nu le înţelegea, şi discuta îndelung cu Dax.

Acest mod de viaţă dură până în ziua în care intrară pe orbită în jurul Carităţii, iar Haviland Tuf îl convocă pe Kreen în camera de comunicaţii.

Camera de comunicaţii era lungă şi îngustă, iar de-a lungul pereţilor se aflau înşirate ecranele întunecate ale monitoarelor, precum şi console sclipind uşor. Haviland Tuf stătea în faţa unui asemenea ecran negru, cu Dax pe genunchi, când intră Kreen. Se răsuci auzind sunetul uşii ce se închidea.

— Am încercat să deschid canalele de comunicaţii cu Oraşul Speranţei, zise el. Priviţi!

Atinse un buton de pe consolă, pentru redarea înregistrării.

În timp ce Jaime Kreen se instală pe un scaun gol, lumina se aprinse pe ecranul din faţa lui Tuf, iar liniile de pe el se îmbinară, alcătuind figura lui Moise, un bărbat spre sfârşitul vârstei mijlocii, cu trăsături regulate, aproape frumoase, cu păr rar, castaniu-cenuşiu, şi ochi căprui, plini de-o blândeţe înşelătoare.

— Şterge-o, navă stelară! spuse vocea înregistrată a conducătorului altruiştilor, pe un ton profund, amabil, chiar dacă vorbele erau aspre. Portul Credinţei este închis, iar Caritate se află sub o nouă conducere. Poporul de pe această planetă nu vrea să facă negoţ cu păcătoşii şi nu are nevoie de obiectele pierzaniei pe care le aduci. Lasă-ne în pace!