— Nu deţin monopolul păduchilor, declară, calm, Tuf, după care ridică o mână. Trebuie să curmăm această pălăvrăgeală, fiindcă nu ne duce nicăieri. Ar fi mai indicat să discutăm despre trista poveste şi despre starea neplăcută a Oraşului Speranţei, despre Moise şi plăgi. Poate aţi auzit de Moise cel original, Moise de pe Vechiul Pământ, cel care a fost luat drept model de vrăjmaşul vostru. Acel străvechi Moise nu avea nici o navă de germinare, nici un fel de ustensile pentru război biologic. În schimb, avea un dumnezeu, care s-a dovedit la fel de eficient. Poporul lui era ţinut în captivitate. Pentru a-l elibera, a trimis zece plăgi asupra inamicilor săi. A urmat Moise al vostru acelaşi model?
— Nu-i răspundeţi pe gratis! exclamă Jaime Kreen, din locul în care se afla, rezemat de uşă.
Rej Laithor îl privi de parcă ar fi fost nebun.
— Am consultat povestea originală despre Moise, spuse ea, întorcându-se spre Tuf. De îndată ce au apărut plăgile, am vrut să ştim la ce să ne aşteptăm. Acest Moise a folosit aceleaşi plăgi ca şi cel adevărat, dar a modificat un pic ordinea lor. Şi am avut parte doar de sase, pentru că în momentul acela Consiliul a cedat în faţa cererilor altruiştilor, a închis Portul Credinţei şi a evacuat Oraşul Speranţei. Uită-te la ele! exclamă ea, ridicându-şi mâinile. Priveşte băşicile, priveşte bătăturile astea! Ne-a împrăştiat pe toţi prin sate altruistice împuţite, să trăim ca nişte primitivi! Ne-a silit să răbdăm de foame! E nebun!
— Prima oară, Moise a transformat apele fluviului în sânge, spuse Haviland Tuf.
— A fost dezgustător, interveni femeia cea tânără. Toată apa din arcologie, din bazinele de înot, de la robinete… Dădeai drumul la duş sau intrai în cadă şi, deodată, te trezeai acoperit de sânge. Până şi toaletele erau pline cu sânge.
— Nu era sânge adevărat, adăugă Jaime Kreen. Am făcut analize. În rezervoarele oraşului fusese aruncată o otravă organică. Dar, orice ar fi fost, transformase apa în ceva dens, roşu, de nebăut. Cum ai făcut asta, Tuf?
Haviland Tuf ignoră întrebarea şi continuă enumerarea:
— A doua plagă a fost cea a broaştelor.
— Au apărut în bazinele noastre de drojdii şi în întregul sector hidroponic, zise Kreen. Eu eram administratorul supraveghetor. Chestia asta mi-a venit de hac. Broaştele blocau maşinile cu trupurile lor, mureau, putrezeau şi stricau mâncarea. Laithor s-a grăbit să mă concedieze, când n-am mai putut să fac faţă — de parcă ar fi fost vina mea! rânji el către fosta lui şefă. Cel puţin nu m-am chinuit în robia lui Moise! Am plecat spre K’theddion când acest lucru mai era posibil.
— A treia, continuă Haviland Tuf, a fost plaga păduchilor.
— Pretutindeni…, mormăi fostul obez. Erau pretutindeni. Fireşte, nu puteau trăi în interiorul sistemului, aşa că au murit, dar a fost destul de rău. Sistemul s-a blocat. Păduchii au pătruns înăuntru. Toată lumea avea. Oricât te-ai fi spălat, nu exista nici o şansă să scapi de ei.
— A patra a fost plaga muştelor.
Caritanii se posomorâră şi nu spuseră nimic.
— A cincea oară, enumeră mai departe Haviland Tuf, Moise a declanşat o epizootie care a ucis vitele duşmanilor.
— A sărit peste epizootie, zise Rej Laithor. Aveam turme pe câmpie, dar am pus paznici în jurul lor, precum şi în pivniţele în care se aflau animalele-pentru-carne. Îl aşteptam. Nu s-a întâmplat nimic. A sărit şi peste bube, slavă bunătăţii, şi peste grindină. Mi-ar fi plăcut să-l văd producând grindină în arcologie. A trecut direct la lăcuste.
— Bineînţeles, comentă Haviland Tuf. A opta plagă. Acele lăcuste au mâncat tot ce aveaţi pe câmpuri?
— Lăcustele nu s-au atins de câmpuri. Au apărut în interiorul oraşului, în compartimentele închise, cu rezervele de grâu. Surplusul strâns în trei ani a dispărut peste noapte.
— A noua plagă, zise Haviland Tuf, a fost întunericul însuşi.
— Îmi pare bine că pe asta am pierdut-o, declară Jaime Kreen.
— Toate luminile din oraş s-au stins, povesti Rej Laithor. Echipa noastră de intervenţie trebuia să-şi croiască drum printre mormane de muşte moarte şi lăcuste vii, scărpinându-se din cauza păduchilor. N-avea nici un rost. Oamenii plecau deja cu miile. Am ordonat ca oraşul să fie abandonat de îndată ce a devenit limpede că până şi staţiile secundare de energie erau pline de insecte. După aceea, totul a mers foarte repede. O săptămână mai târziu, locuiam într-o cabană neîncălzită din Munţii Muncii Cinstite, învăţând să folosesc o roată de tors, încheie ea cu voce stridentă.
— Soarta dumneavoastră a fost una extrem de tristă, încuviinţă Haviland Tuf, cu acelaşi ton neutru. Dar nu trebuie să disperaţi. Când am aflat de la Jaime Kreen de chinurile pe care le înduraţi, am decis imediat să vă ajut. Iar acum sunt aici.
— Să ne ajuţi? întrebă Rej Laithor neîncrezătoare.
— Voi recâştiga pentru dumneavoastră Oraşul Speranţei, afirmă Haviland Tuf. Îi voi doborî pe Moise şi Restaurarea Sfântului Altruism. Vă voi elibera de roata de tors şi vă voi reda vocecodorul.
Tânăra şi fostul grăsan radiau. Rej Laithor continuă să rămână încruntată.
— De ce?
— Rej Laithor mă întreabă de ce, vorbi Haviland Tuf către Dax, mângâindu-i uşor blana. Motivele mele trezesc întotdeauna suspiciuni. Oamenii din această eră modernă, dificilă, nu mai au încredere, Dax, se văită el, apoi se uită la administratoarea-şefă. Vă voi ajuta pentru că situaţia de pe Caritate mă impresionează, pentru că poporul vostru suferă cu adevărat. Moise nu-i un altruist veritabil, ştim amândoi, dar asta nu înseamnă că impulsul către autosacrificiu şi bunăvoinţă a dispărut în omenire. Îl deplâng pe Moise, resping metodele sale şi folosirea de către el a unor insecte şi animale inocente, într-o maniera nenaturală, pentru a-şi impune voinţa unor tovarăşi fiinţe umane. Toate aceste motive vă sunt suficiente, Rej Laithor? Dacă nu, spuneţi-mi, iar eu îmi voi lua Arca şi voi pleca.
— Nu, spuse ea. Nu, nu face aşa ceva! Acceptăm. Eu accept, în numele Oraşului Speranţei. Dacă reuşeşti, îţi vom construi o statuie pe care o vom aşeza în vârful oraşului, pentru a fi văzută de la mulţi kilometri.
— Păsările în trecere s-ar uşura pe o asemenea statuie, declară Haviland Tuf. Vântul ar răzui-o şi ar eroda-o; în plus, ea va fi plasată prea sus pentru a-i distinge cineva trăsăturile. O statuie ca aceasta poate să-mi gâdile vanitatea — sunt un om mărunt, cu toată înălţimea mea, şi mă încântă uşor asemenea lucruri — dar aş prefera să stea în cea mai mare piaţă publică a dumneavoastră, ferită de orice prejudicii.
— Bineînţeles, zise iute Laithor. Orice doreşti.
— Orice, spuse Haviland Tuf — nu era o întrebare. În afară de statuie, vreau să primesc cincizeci de mii de standarzi.
Figura femeii deveni palidă, apoi roşie.
— Ai spus…, începu ea, într-un fel de şoaptă sugrumată. Tu… bunăvoinţă… altruism… nevoile noastre… roata de tors…
— Trebuie să-mi acopăr cheltuielile, explică Haviland Tuf. Fără îndoială, sunt dornic să vă dăruiesc o parte din timpul meu personal pentru rezolvarea acestei probleme, dar resursele Arcei sunt prea valoroase pentru a fi irosite. Trebuie să mănânc. Cu siguranţă că în trezoreria Oraşului Speranţei se găseşte cât să achitaţi această sumă minusculă.
Rej Laithor scoase un sunet dispreţuitor.
— Rezolv eu problema asta, interveni Jaime Kreen, întorcându-se spre Tuf. Zece mii de standarzi. Nici un sfanţ mai mult. Zece mii.
— Imposibil. Costurile mele vor depăşi cu certitudine patruzeci de mii de standarzi. Pot posti o vreme, aşa că voi lua doar această sumă şi voi accepta o mică pierdere. Poporul dumneavoastră suferă…