— Bineînţeles că greşeşti, Moise! bubui stâlpul de foc. Dă-mi poporul înapoi!
Moise nu-l mai ascultă. Trecu din nou prin foc şi, furios, începu să alerge spre sat.
— Când începi? întrebă grăbit Jaime Kreen, după ce Haviland Tuf se întoarse pe Arcă.
După ce-i dusese pe ceilalţi caritani pe suprafaţa planetei, Kreen rămăsese la bord, deoarece — după cum subliniase el — Oraşul Speranţei era de nelocuit, iar în sate şi taberele de muncă ale altruiştilor nu era loc pentru el.
— De ce nu lucrezi? Când…
— Domnule, zise Haviland Tuf, care stătea pe scaunul lui favorit, mâncând dintr-un castron ciuperci cu smântână şi coajă de lămâie, având un urcior cu bere pe masă, la îndemână, să nu vă imaginaţi că-mi puteţi da ordine, exceptând cazul în care aţi prefera ospitalitatea lui Moise în locul celei pe care v-o ofer. Lucrările necesare a fi făcute au fost deja făcute, mormăi el, după ce sorbi din bere. Mâinile mele, spre deosebire de ale dumneavoastră, n-au lenevit în timpul călătoriei noastre de la K’theddion…
— Dar asta a fost înainte…
— Au mai rămas câteva amănunte minore. Majoritatea clonărilor de bază au fost efectuate. Clonele au fost puse la treabă. Bazinele de înmulţire sunt pline. Lăsaţi-mă să-mi iau masa! adăugă el, clipind către Kreen.
— Plăgile… Când vor începe?
— Prima a început cu câteva ore în urmă.
Pe pantele Munţilor Muncii Cinstite, trecând prin cele şase sate şi prin câmpurile stâncoase ale Sfinţilor Altruişti, ca şi prin taberele de muncă sterpe, risipite, în care fuseseră cazaţi refugiaţii din oraş, curgea un râu larg, lent, pe care altruiştii îl numeau Mila Domnului, iar ceilalţi Râul Sudorii. Când zorile izbucniră deasupra orizontului îndepărtat, cei care se duseseră pe mal pentru a pescui, a-şi umple bidoanele sau a-şi spăla hainele se întoarseră în sate sau în taberele de muncă ţipând îngroziţi:
— Sânge! Râul e din sânge, aşa cum au fost apele din oraş! Moise fu anunţat şi se duse fără tragere de inimă, la râu, strâmbând din nas la mirosul peştelui mort sau muribund, simţind duhoarea sângelui.
— O şmecherie a păcătoşilor din Oraşul Speranţei, zise el, în timp ce privea şuvoiul lent, stacojiu. Domnul Dumnezeu reînnoieşte lumea naturii. Mă voi ruga şi, după o zi, apa va fi din nou curată şi proaspătă.
Rămase în noroi, cu picioarele într-o baltă puţin adâncă, sângerie, plină de peşti morţi, întinse bastonul peste apele bolnave şi începu să se roage. Se rugă o zi şi o noapte, dar apele nu se limpeziră.
Când zorile apărură din nou, Moise se retrase în cabana sa, dând ordin ca Rej Laithor şi cinci alţi administratori de frunte să fie luaţi din mijlocul familiilor lor şi interogaţi foarte serios. Anchetatorii nu aflară nimic. Patrule de altruişti înarmaţi urcară în susul râului, căutând conspiratorii care aruncaseră poluanţi chimici în râu, însă nu găsiră nimic. Călătoriră trei zile şi trei nopţi, până la cascada cea mare din Ţara de Sus, şi, chiar şi acolo, apele care cădeau erau sânge, sânge, sânge!
Moise se rugă fără încetare, zi şi noapte, până când, în cele din urmă, se prăbuşi, epuizat, iar locotenenţii lui îl duseră în cabana lui simplă. Râul rămase roşu, sumbru.
— E învins! spuse Jaime Kreen după o săptămână, când Haviland Tuf se întoarse din inspecţia pe care o făcuse jos, cu barja sa aeriană. Ce aşteaptă?
— Aşteaptă ca râul să se cureţe singur. Una a fost să contaminezi rezervoarele de apă ale unui sistem închis, precum cel al arcologiei voastre, unde o cantitate finită de contaminant ajungea pentru a îndeplini sarcina. Un râu reprezintă un ţel de-o magnitudine mai înaltă. Injectează orice cantitate de chimicale doreşti în apele lui şi, mai devreme sau mai târziu, va curge toată la vale, iar râul se va limpezi din nou. Moise crede, fără îndoială, că vom rămâne curând fără chimicale.
— De fapt, ce-ai folosit? întrebă tânărul.
— Microorganisme care, spre deosebire de substanţele chimice, se înmulţesc, se reînnoiesc singure, răspunse Haviland Tuf. Chiar şi apele Vechiului Pământ au făcut obiectul unor asemenea maree roşii, după cum afirmă înregistrările CIE. Există o planetă numită Scarne, pe care formele de viaţă similare sunt atât de virulente încât chiar oceanele sunt veşnic colorate, iar celelalte creaturi trebuie să se adapteze sau să piară. Cei care au construit Arca au vizitat Scarne şi au luat de acolo material pentru clonare.
În noaptea aceea, stâlpul de foc apăru lângă cabana lui Moise şi-i înspăimântă pe paznici, făcându-i să fugă.
— Dă-mi poporul înapoi! tună el.
Moise se târî până la uşă şi o deschise larg.
— Eşti o amăgire a Satanei, ţipă el, dar eu nu mă las înşelat! Pleacă! Nu vom bea din râu, trişorule! Există fântâni adânci din care putem lua apă, şi, dacă e nevoie, vom săpa şi altele!
Stâlpul de foc se agită şi trosni:
— Desigur, dar nu veţi face decât să amânaţi inevitabilul. Eliberaţi oamenii din Oraşul Speranţei, sau voi abate asupra voastră plaga broaştelor!
— O să-ţi mănânc broaştele! răcni Moise. Trebuie să fie gustoase, delicioase!
— Broaştele acelea vor veni din râu, adăugă stâlpul de foc, şi vor fi mai teribile decât vă puteţi imagina!
— Nimic nu trăieşte în scursura aia otrăvită! Ai avut tu grijă de asta! Apoi Moise trânti uşa în urma sa şi nu mai vru să asculte stâlpul de foc.
Paznicii pe care-i trimisese profetul la râu, în zori, se întoarseră însângeraţi şi isterizaţi de groază.
— Există făpturi acolo, mărturisi unul dintre ei. Se mişcă în râul de sânge. Nişte chestii şerpuitoare, mici, stacojii, aproape cât un deget, dar cu picioare de două ori mai lungi. Arată ca nişte broaşte roşii, numai că, atunci când ne-am apropiat, am văzut că aveau dinţi şi sfâşiau peştii morţi. N-au mai rămas peşti, iar acum chestiile alea ce seamănă cu nişte broaşte înoată peste tot. Apoi, Danei a încercat să prindă una şi a apucat-o cu mâna, după care a ţipat, iar aerul s-a umplut de acele făpturi blestemate, care săreau de parcă ar fi zburat, muşcând oamenii, sfâşiindu-i dacă se nimereau în calea lor. A fost groaznic! Cum să lupţi cu o broască? S-o ciomăgeşti? S-o împuşti? Cum?
Omul tremura în timp ce povestea.
Moise trimise altă echipă la râu, înarmată cu saci, otravă şi torţe. Aceasta se întoarse într-o derută totală, cărând doi dintre membrii ei. Un bărbat muri în dimineaţa aceea, cu gâtul sfârtecat de o broască. Altul se prăpădi, câteva ore mai târziu, din cauza febrei declanşate de muşcături.
Spre seară, tot peştele dispăruse. Broaştele începură să migreze din râu spre sate. Altruiştii săpară şanţuri şi le umplură cu apă şi foc. Broaştele săriră peste ele. Altruiştii luptară cu cuţite, ciomege şi foc, unii chiar cu arme moderne, pe care le luaseră de la orăşeni. Până în zori, mai muriră încă şase oameni. Moise şi adepţii lui se retraseră în spatele uşilor baricadate.
— Oamenii noştri sunt afară, în aer liber, se arătă îngrijorat Jaime Kreen. Broaştele vor năvăli în tabere şi-i vor ucide.
— Nici vorbă! — răspunse Haviland Tuf. Dacă Rej Laithor va reuşi să-şi ţină subordonaţii calmi şi liniştiţi, nu vor avea de ce să se teamă. Broaştele-sângerii de pe Scarne sunt, în principal, mâncătoare de hoituri. Atacă făpturi vii, mai mari decât ele, doar atunci când sunt agresate sau când simt spaima acestora.
Kreen păru neîncrezător, apoi, treptat, începu să zâmbească.