— Iar Moise se scaldă în teamă! Grozav, Tuf!
— Grozav, repetă celălalt.
În vocea lui Tuf nu exista nimic ce ar fi putut să indice fie aprobare, fie batjocură. Dar Dax era în braţele lui, iar Kreen observă, deodată, că pisica stătea locului, ţeapănă, zburlindu-se lent.
În noaptea aceea, stâlpul de foc se duse nu la bărbatul care-şi spunea Moise, ci la refugiaţii din Oraşul Speranţei, care stăteau ghemuiţi, plini de spaimă, în tabăra lor improvizată, pândind năvala broaştelor de dincolo de îngrăditura care-i despărţea de altruişti.
— Rej Laithor, spuse stâlpul de foc, duşmanii voştri s-au închis în spatele uşilor baricadate. Sunteţi liberi! Plecaţi! Dumneavoastră preluaţi conducerea oamenilor şi îndrumaţi-i înapoi în arcologie. Mergeţi încet, fiţi atenţi unde călcaţi, evitaţi mişcările bruşte. Faceţi aceste lucruri fără greşeală, iar broaştele nu vă vor vătăma. Curăţaţi şi reparaţi Oraşul Speranţei şi pregătiţi cei patruzeci de mii de standarzi ai mei.
Înconjurată de administratorii cu grade inferioare, Rej Laithor privi spre flăcările învârtejite.
— Moise ne va ataca de îndată ce vei pleca, Tuf! strigă ea. Termină-l! Slobozeşte celelalte plăgi!
Stâlpul de foc nu spuse nimic. Se răsuci şi trosni vreme de mai multe minute, apoi dispăru complet.
Încet, oamenii din Oraşul Speranţei începură să iasă din tabără, păşind cu multă atenţie.
— Generatoarele funcţionează din nou, îi raportă Jaime Kreen lui Tuf, după două săptămâni. Curând, oraşul va fi ca înainte. Dar asta reprezintă doar jumătate din înţelegere. Moise şi cei ce-l urmează stau supăraţi în satele lor. Broaştele-sângerii au murit aproape toate, pentru că nu mai există cadavre cu care să se hrănească, exceptându-le pe ale lor. Iar râul dă semne de limpezire. Când vei dezlănţui păduchii asupra lor? Dar muştele? Ar merita şi ei să se scarpine!
— Luaţi Grifonul, ordonă Haviland Tuf, şi aduceţi-l pe Moise la mine, fie că vrea, fie că nu vrea! Faceţi asta şi o sută de standarzi din fondurile oraşului vă vor aparţine.
Jaime Kreen păru uluit.
— Pe Moise? De ce? Moise este duşmanul nostru. Dacă îţi închipui că poţi să schimbi tabăra şi să închei un târg cu el, ca să ne vinzi în sclavie pentru un preţ mai bun…
— Domoliţi-vă suspiciunile, replică Tuf, mângâindu-l pe Dax. Întotdeauna, oamenii gândesc despre noi ce-i mai rău, Dax. Poate că trista noastră soartă este de a fi întotdeauna bănuiţi… Vreau doar să port o discuţie cu Moise, i se adresă el din nou lui Kreen. Faceţi aşa cum v-am spus.
— Nu mai sunt dator faţă de tine, Tuf! replică tăios tânărul. Te ajut doar în calitate de caritan patriot. Explică-mi motivele tale şi, poate, îţi voi îndeplini rugămintea. Altfel, n-ai decât să-ţi faci treaba singur. Eu refuz.
Si, zicând acestea, Kreen îşi încrucişă braţele.
— Domnule, zise Haviland Tuf, sunteţi conştient de numărul prânzurilor şi al urcioarelor cu bere pe care le-aţi consumat la bordul Arcei de când balanţa noastră de conturi a fost echilibrată? Vă daţi seama cât aer de-al meu aţi respirat, de câte ori aţi folosit facilităţile grupului sanitar? Eu sunt conştient pe deplin de toate aceste lucruri. Ştiţi că preţul obişnuit al unei călătorii din K’theddion până pe Caritate este de trei sute şaptezeci şi nouă de standarzi? Toate aceste sume pot fi adăugate foarte uşor la datoria dumneavoastră. Am evitat acest lucru, spre marele meu dezavantaj, doar pentru că mi-aţi asigurat unele comodităţi minore. Văd acum că indulgenţa mea a fost o eroare. Voi rectifica imediat această greşeală din evidenţele mele.
— Nu încerca nici o cacealma, Tuf! spuse Kreen, încăpăţânat. Suntem chit şi ne aflăm la mare distanţă de închisoarea de pe K’theddion. Pretenţiile pe care le ai, valabile sub incidenţa legilor absurde de pe acea planetă, sunt nule şi neavenite pe Caritate.
— Legile din K’theddion şi de pe Caritate îmi sunt indiferente, cu excepţia cazului când servesc scopurilor mele, replică foarte calm Haviland Tuf. Eu sunt propria-mi lege, Jaime Kreen. Iar dacă voi decide să rămâneţi sclavul meu până în ultima zi a vieţii dumneavoastră, nici Rej Laithor, nici Moise, nici propria dumneavoastră bravadă nu vă vor putea ajuta.
Tuf spusese cuvintele ca de obicei, lent, calm, cu vocea lui de bas, lipsită de expresivitate.
Dar Jaime Kreen simţi, brusc, că-l ia cu frig. Şi făcu ce i se ceruse.
Moise era un bărbat înalt, puternic, dar Tuf îi povestise lui Jaime Kreen despre meditaţiile nocturne ale acestuia, aşa că a fost destul de uşor să-l aştepte într-o seară pe dealurile din spatele satului, împreună cu trei tovarăşi, să se ascundă în tufişuri şi să năvălească asupra lui în timp ce trecea pe lângă ei. Unul dintre însoţitorii lui Kreen sugeră să-l ucidă imediat pe conducătorul altruiştilor, dar tânărul interzise o asemenea faptă. Îl cărară pe Moise, inconştient, pe Grifonul care-i aştepta, apoi Kreen le dădu voie celorlalţi să plece.
Scurt timp după aceea, Kreen i-l livră pe Moise lui Haviland Tuf, după care dădu să plece.
— Rămâneţi, îl invită Tuf.
Se aflau într-o cameră pe care Kreen n-o văzuse niciodată, o încăpere uriaşă, în care răsuna ecoul, cu pereţii şi podeaua de cel mai pur alb. Tuf stătea în centrul încăperii, în faţa unui panou de comandă în formă de potcoavă. Dax se odihnea pe consolă, părând totuşi foarte atent.
Moise era încă ameţit.
— Unde sunt? întrebă el.
— Vă aflaţi la bordul navei de germinare Arca, ultima navă funcţională concepută pentru război biologic al Corpului de Ingineri Ecologi. Eu sunt Haviland Tuf.
— Vocea ta…, zise Moise.
— Eu sunt Domnul Dumnezeu, răspunse Haviland Tuf.
— Da…, mormăi celălalt, apoi se ridică brusc.
Jaime Kreen, care se afla în spatele lui, îl apucă de umăr şi-l apăsă violent, împingându-l pe scaun. Moise protestă, dar nu mai încercă să se scoale.
— Tu ai fost cel care a adus plăgile, vocea din stâlpul de foc, diavolul care s-a dat drept Dumnezeu!
— Desigur, recunoscu Haviland Tuf. Dar vă înşelaţi. Dumneavoastră sunteţi cel care s-a dat drept altcineva. Aţi vrut să întruchipaţi un profet, aţi pretins că deţineţi puteri supranaturale, pe care însă nu le aveţi. Aţi folosit trucuri şi aţi purtat o formă primitivă de război ecologic. Eu, în schimb, nu mă dau drept altceva. Sunt Domnul Dumnezeu.
Moise scuipă într-o parte, a dispreţ.
— Eşti un om cu o navă cosmică, un întreţinut al maşinilor. Ai jucat bine teatrul cu plăgile. Dar două plăgi nu transformă un om în Dumnezeu.
— Două, într-adevăr…, spuse Haviland Tuf. Vă îndoiţi cumva de posibilitatea de a le îndeplini şi pe celelalte opt?
Mâna lui mare se mişcă pe aparatele din faţa lui, camera se întunecă, iar cupola se lumină. Trăiră senzaţia că se aflau în spaţiul cosmic, privind spre Caritate. Apoi, Haviland Tuf manevră din nou instrumentele lui. Holograma se modifică, se mişcă, se învălmăşi, se amestecă, până când petele de culoare se limpeziră iar. Acum aveau impresia că pluteau deasupra aşezărilor Sfinţilor Altruişti din Munţii Muncii Cinstite.
— Priviţi! comandă Haviland Tuf. Aceasta-i o simulare pe calculator. Aceste lucruri nu există, dar ar putea exista. Sunt convins că veţi găsi experienţa edificatoare.
În camera cu cupolă, în totalitatea ei, se vedeau satele şi oameni ce se mişcau în ele, ca nişte umbre, strângând în gropi trupurile broaştelor moarte, pentru a le arde. Remarcară că în cabane se aflau oameni mai slăbiţi, arzând de febră.
— Momentul de după a doua plagă, anunţă Haviland Tuf, aşa cum este acum. Broaştele-sângerii s-au sfâşiat între ele. Păduchii, anunţă el, apăsând pe butoane.