Când sasul se deschise, Tuf conduse deliberat cu toată viteza prin mormanul de nave vechi, stricate, pe care le strânsese, nu se ştie cum, de-a lungul anilor. Direct către locul în care Tolly Mune, fost comandant al Portului S’uthlam-ului, tropăia coborând rampa navei ei.
O pisică mergea alături de ea.
Dax ţâşni imediat în picioare, cu blana-i neagră zburlită şi coada uriaşă, miţoasă, arătând de parcă ar fi fost băgată într-o priză electrică.
Letargia lui obişnuită dispăruse subit. Sări din poala lui Tuf pe capota maşinii, îşi dădu urechile pe spate şi sâsâi.
— Cum, Dax, zise Tolly Mune, aşa îţi întâmpini o afurisită de rubedenie?
Apoi rânji şi îngenunche să mângâie animalul uriaş de lângă ea.
— Mă aşteptam la Ingratitudine sau Îndoială, spuse Tuf.
— Oh, sunt bine. Ca şi toţi descendenţii lor afurisiţi. S-au născut mai multe generaţii. Ar fi trebuit să-mi închipui că aşa o să fie, din moment ce mi-ai dăruit o pereche. Un mascul şi o femelă, fertili. Am… — se încruntă, numără iute pe degete, se gândi o dată, apoi continuă: Să vedem, cred că şaisprezece. Da. Şi două gravide. Nava mea, zise ea, arătând cu degetul silueta din spate, s-a transformat într-o crescătorie de pisici. Majoritatea nu se sinchisesc de imponderabilitate, ca şi mine. Născute şi crescute la zero g. N-am înţeles niciodată cum pot fi atât de graţioase într-un moment şi atât de caraghios de neîndemânatice în următorul.
— Moştenirea felinelor e abundentă în contradicţii, constată Tuf.
— Acesta-i Ciomag, îl prezentă ea, luându-l în braţe şi ridicându-se în picioare. Fir-ar să fie, e greu! Nu-ţi dai seama la zero g.
Dax se uită la cealaltă felină şi sâsâi.
Ciomag, ghemuit la pieptul costumului vechi, murdar, al lui Tolly Mune, se uită în jos spre cotoiul uriaş, negru, cu o făloşenie dezinteresată.
Haviland Tuf era înalt de doi metri şi jumătate, cu trupul gros pe măsura înălţimii, iar Dax era la fel de mare, comparat cu alte pisici, pe cât era Tuf în comparaţie cu alţi bărbaţi.
Ciomag era mai mare.
Avea păr lung, mătăsos, de-un cenuşiu fumuriu la vârf, uşor argintiu la bază, iar ochii de acelaşi cenuşiu argintiu — bazine imense, adânci, liniştite, întrucâtva sinistre. Era cel mai frumos animal ce locuise vreodată în universul în expansiune şi ştia asta. Avea maniere de prinţ născut pentru a purta purpura regală.
Tolly Mune se strecură, greoaie, pe scaunul de lângă Tuf.
— Şi el e telepat, spuse ea, veselă. Exact ca al tău.
— Într-adevăr…
Dax stătea băţos şi furios în poala bărbatului. Sâsâi iar.
— Ciomag a însemnat salvarea celorlalte pisici, povesti Tolly Mune, cu o expresie de reproş. Ai spus că mi-ai lăsat hrană pentru cinci ani!
— Pentru două pisici, doamnă. Evident, şaisprezece animale consumă mai mult decât Îndoială şi Ingratitudine.
Dax se apropie, îşi arătă dinţii, se zburli.
— Am avut probleme când s-a terminat mâncarea. Având în vedere lipsa de hrană, trebuia să justific irosirea caloriilor pentru nişte paraziţi.
— Poate ar fi trebuit să luaţi măsuri pentru a limita reproducerea felinelor dumneavoastră, zise Tuf. O asemenea strategie ar fi avut, indubitabil, rezultate profitabile. Casa dumneavoastră ar fi servit ca ilustrare educativă a problemelor s’uthlameze într-un microcosmos, ca parte a întregului.
— Sterilizare? Asta-i anti-viaţă. Nici vorbă! Am avut o idee mai bună. L-am descris pe Dax unor anumiţi prieteni — biotehi, cibertehi — şi ei mi-au făcut un animal al meu, obţinut din celule luate din Ingratitudine.
— Ce potrivit! Femeia zâmbi.
— Ciomag are aproape doi ani. A fost atât de folositor, încât mi s-a acordat o alocaţie de hrană pentru celelalte pisici. Şi m-a ajutat să nu-mi închei cariera politică.
— Nu mă îndoiesc. Am observat că nu pare stânjenit de gravitaţie.
— Nu. Zilele astea au avut nevoie de mine pe planetă, al naibii de mult, mai mult decât îmi place, iar Ciomag a mers cu mine. Pretutindeni.
Dax sâsâi iar şi scoase un sunet jos, răguşit, ameninţător. Se repezi spre Ciomag, apoi se dădu înapoi şi-şi scuipă dispreţul pentru cotoiul mai mare.
— Mai bine l-ai ţine lângă tine, Tuf, zise Tolly Mune.
— Felinele demonstrează uneori o înclinaţie biologică spre luptă, pentru a stabili o ierarhie. Un lucru deosebit de evident în cazul motanilor. Dax, ajutat şi instigat, fără îndoială, de capacităţile sale paranormale înnăscute, şi-a stabilit de mult supremaţia faţă de Haos şi de celelalte pisici ale mele. Probabil că acum îşi simte poziţia ameninţată. Nu aveţi motiv serios de îngrijorare, prim consilier Mune!
— Eram îngrijorată pentru Dax, spuse ea, în timp ce cotoiul negru se apropia, iar Ciomag, din poala ei, se uita la rivalul lui cu o plictiseală imensă.
— Nu vă înţeleg, îşi exprimă mirarea Tuf.
— Si Ciomag are capacităţi paranormale înnăscute. Plus alte câteva avantaje. Gheare implantate din duraliaj, ascuţite ca nişte afurisite de brice, vârâte în teci speciale. O plasă subcutanee, din zale de plastoţel nealogen, ceea ce face teribil de grea rănirea lui. Reflexe accelerate genetic, care-l fac de două ori mai iute şi mai îndemânatic decât o pisică normală. O rezistenţă foarte mare la durere. Nu vreau să fiu o grosolană amărâtă insistând, dar, dacă se ajunge la bătaie, Ciomag o să facă din Dax o mulţime de ghemuleţe de blană însângerată.
Haviland Tuf clipi, apoi îi lăsă volanul lui Tolly Mune.
— Poate ar fi mai bine să conduceţi dumneavoastră.
După aceea se întinse, apucă motanul furios de pielea cefei şi-l aşeză în poala lui, unde-l ţinu locului, deşi acesta zgâria şi scuipa.
— Mergeţi în direcţia aceea, zise el, arătând cu un deget lung, alb.
— Se pare, spuse Haviland Tuf, împletindu-şi degetele, în timp ce privea din adâncul unui fotoliu, că împrejurările s-au modificat întrucâtva de când am fost ultima oară pe S’uthlam.
Tolly Mune se uită atentă la el. Burta îi era mai mare decât fusese, figura lungă la fel de săracă în expresivitate, dar, fără Dax în poală, Tuf arăta aproape dezbrăcat. Bărbatul închisese cotoiul negru pe o punte inferioară, pentru a-l ţine departe de Ciomag. Din moment ce străvechea navă de germinare avea o lungime de treizeci de kilometri, iar pe puntea respectivă hoinăreau mai multe pisici ale lui Tuf, Dax nu se putea plânge de lipsă de spaţiu sau de companie, dar probabil că se simţea jignit şi zăpăcit. Motanul paranormal fusese însoţitorul constant şi inseparabil al lui Tuf vreme de ani de zile, călătorise în buzunarele acestuia când fusese pisoi. Lui Tolly Mune îi părea rău.
Dar nu prea mult. Dax fusese atuul lui Tuf, iar ea i-l anulase. Zâmbi şi trecu degetele prin blana deasă, fumurie-argintie, a lui Ciomag, făcându-l să scoată un tors tunător.
— Cu cât lucrurile se schimbă mai mult, cu atât rămân mai mult neschimbate, răspunse ea la comentariul lui Tuf.
— Aceasta-i una dintre acele zicale venerabile care se prăbuşesc la o examinare logică mai apropiată, fiind evident autocontradictorii. Dacă într-adevăr lucrurile s-au schimbat pe S’uthlam, evident că nu pot rămâne aceleaşi. Pentru mine, care vin de la mare distanţă, schimbările par mai notabile. De exemplu, războiul şi înălţarea dumneavoastră la rangul de prim consilier, o promovare considerabilă şi neanticipată.
— O amărâtă de slujbă scârboasă! se strâmbă Tolly Mune. M-aş întoarce la cea de comandant de port într-o clipă, dacă aş putea.