— Într-adevăr… Nu sunt surprins. Înţeleg că iminenţa dezastrului rămâne un secret, bine păzit, al Înaltului Consiliu, ca în anii trecuţi.
— Din nefericire, nu. O consilieră din grupul minoritar a decis că nu trebuie să-şi ţină gura, aşa că a chemat amărâţii de reporteri şi a vomitat ştirea pe toate canalele. Cred că voia să câştige câteva milioane de voturi în plus. Dracu’ s-o ia, i-a mers! Dar a declanşat alt scandal afurisit si a obligat alt prim consilier să părăsească funcţia. Numai că în momentul ăla nu mai rămăsese nici un loc în care să găsească altă victimă de sacrificat, aşa că s-au uitat în sus. Ghici pe cine au înhăţat? Pe favorita videospectacolelor, pe birocrata controversată, pe Maica Păianjen!
— Evident, vă referiţi chiar la dumneavoastră, zise Tuf.
— Pe atunci, nimeni nu mă mai ura. Am reputaţia că-s eficientă, resturi ale unei imagini populare romantice şi minimal acceptate de majoritatea facţiunilor importante din consiliu. Asta s-a întâmplat acum trei luni. De atunci, am avut parte de o slujbă infernală, rânji ea cu amărăciune. Vandeenii ascultau ştirile noastre. Au anunţat, simultan cu promovarea mea afurisită, citez, că S’uthlam-ul reprezintă o ameninţare pentru pacea şi stabilitatea zonei, sfârşit citat, şi şi-au strâns aliaţii, să decidă ce să facă în privinţa noastră. În cele din urmă, adunarea lor ne-a adresat un ultimatum: sau introducem imediat raţii şi controlul obligatoriu al naşterilor, sau alianţa va ocupa S’uthlam-ul şi ne va sili să facem ce-au cerut.
— O soluţie corectă, dar nu una plină de tact, comentă Tuf. De aici, actualul război. Dar toate acestea nu explică atitudinea dumneavoastră faţă de mine. Odinioară, am fost în stare să ofer de două ori sprijin planetei dumneavoastră. Cu siguranţă că nu voi renunţa, într-o a treia împrejurare, la îndatoririle mele profesionale.
— Mi-am imaginat că o să faci tot ce-i posibil. Numai că ai să ne ajuţi cum vrem noi. Da, ne-ai ajutat, dar întotdeauna cum ai vrut tu, iar soluţiile tale s-au dovedit a fi, din nefericire, nepermanente.
— V-am avertizat în repetate rânduri că eforturile mele erau simple cârpeli, replică Tuf.
— Avertismentele nu conţin calorii, Tuf. Îmi pare rău, nu avem de ales! De data asta, nu-ţi putem permite să lipeşti un bandaj peste hemoragia noastră şi s-o ştergi. Rândul viitor când o să vii să vezi ce mai facem, n-o să mai găseşti planeta asta amărâtă. Avem nevoie de Arcă, Tuf. În permanenţă. Suntem pregătiţi s-o folosim. Cu zece ani în urmă, ai spus că biotehnica şi ecologia nu reprezentau domenii în care să fim experţi. Ai avut dreptate. Atunci. Dar vremurile se schimbă. Suntem una dintre cele mai avansate planete din civilizaţia umană, iar de un deceniu ne-am dedicat majoritatea efortului educaţional pentru pregătirea ecologilor şi biotehilor. Predecesorii mei au adus teoreticieni de frunte de pe Avalon, Newholme şi de pe vreo alte zece planete. Oameni strălucitori. Genii. Am reuşit chiar să ademenim câţiva vrăjitori geneticieni importanţi de pe Prometheus.
Îşi mângâie pisica şi zâmbi.
— Ei au contribuit la producerea lui Ciomag. Foarte mult.
— Într-adevăr…, făcu Haviland Tuf.
— Suntem pregătiţi să folosim Arca. Oricât de capabil ai fi, Tuf, eşti doar un amărât de om singur. Vrem să păstrezi nava de germinare pe orbită permanentă în jurul S’uthlam-ului, cu o echipă completă la bord, alcătuită din două sute de savanţi şi tehnicieni geneticieni de frunte, încât astfel să putem rezolva criza de hrană zilnic. Nava, biblioteca de celule şi toate informaţiile rămase doar în calculatoarele ei reprezintă ultima noastră speranţă, şi cea mai bună, poţi să-ţi dai seama de asta. Crede-mă, Tuf, nu i-am dat ordin lui Ober să captureze nava fără să iau în considerare orice opinie afurisită de care mi-am putut aduce aminte. Ştiu că n-o s-o vinzi niciodată, fir-ar să fie! Ce mi-a rămas de ales? Nu vrem să te înşelăm. O să primeşti un preţ cinstit. Am insistat asupra acestui lucru.
— Asta ar implica să rămân în viaţă după captură, îi atrase atenţia Tuf. O presupunere destul de îndoielnică.
— Acum eşti în viaţă şi o să cumpăr nava asta blestemată. Poţi să rămâi la bord, să lucrezi cu oamenii noştri. Sunt pregătită să-ţi ofer angajarea pe viaţă. Fixează-ţi singur salariul, cât vrei. Vrei să păstrezi cele unsprezece milioane de standarzi? Sunt ale tale. Vrei să botezăm planeta asta amărâtă cu numele tău? Spune, şi aşa va fi!
— Planeta S’uthlam sau planeta Tuf, tot suprapopulată va rămâne, replică Haviland Tuf. Dacă aş fi de acord cu achiziţionarea propusă, intenţia dumneavoastră va fi, neîndoielnic, să folosiţi Arca pentru creşterea productivităţii calorice, pentru a hrăni populaţia dumneavoastră flămândă.
— Bineînţeles!
Figura lui Tuf era senină, lipsită de orice expresie.
— Sunt încântat să aflu că nu v-a trecut prin minte, nici dumneavoastră, nici vreunuia dintre asociaţii dumneavoastră din Înaltul Consiliu, să utilizaţi Arca în modul său iniţial de folosire, adică drept instrument pentru războiul biologic. Din păcate, am pierdut acea inocenţă binefăcătoare pe care o ştiaţi şi acum mă aflu pradă viziunilor cinice, lipsite de milă, în care Arca aduce prăpăd ecologic pe Vandeen, Skrymir, Jazbo şi pe alte planete ale aliaţilor, până la nivel de genocid. În felul acesta, planetele respective vor fi pregătite pentru colonizare masivă. Ceea ce, după cum îmi amintesc, reprezintă politica susţinută de zgomotoasa dumneavoastră facţiune a expansioniştilor.
— O insinuare chiar afurisită! se răsti Tolly Mune. Viaţa este sacră pentru s’uthlamezi!
— Într-adevăr. Dar, fiind un cinic, nu mă pot împiedica să cred că, până la urmă, s’uthlamezii vor decide că unele vieţi sunt mai sacre decât altele.
— Mă cunoşti destul de bine, Tuf! spuse femeia pe un ton rece, decis. N-aş permite aşa ceva.
— Iar dacă un asemenea plan s-ar pune în aplicare cu toată împotrivirea dumneavoastră, sunt convins că scrisoarea dumneavoastră de demisie va fi redactată în termeni foarte duri, zise calm Tuf. Găsesc acest lucru insuficient de liniştitor şi am o bănuială, da, o bănuială, că în această privinţă aliaţii împărtăşesc temerile mele.
Tolly Mune îl scărpină pe Ciomag sub bărbie. Cotoiul începu să mârâie profund din gât. Amândoi se uitară la Tuf.
— Tuf, zise ea, în joc sunt milioane de vieţi. Poate miliarde. Pot să-ţi arăt lucruri de care să ţi se încreţească părul. Dacă ai avea vreun fir de păr amărât…
— Întrucât n-am, este vorba, evident, de o metaforă.
— Dacă eşti de acord să vii cu naveta în Casa Păianjenului, putem lua ascensorul până pe suprafaţa planetei…
— Nici nu mă gândesc. Mi se pare evident neînţelept să las Arca singură, neapărată, având în vedere climatul de beligeranţă şi neîncredere care clocoteşte acum pe S’uthlam. Mai mult, deşi aţi putea să mă consideraţi capricios şi încrezut, am descoperit, cu trecerea anilor, că am pierdut şi micul grad de toleranţă pe care-l aveam cândva pentru mulţimi îngrămădite, gălăgie, priviri neruşinate, mâini nedorite şi porţii mici de mâncare fără gust. Din câte îmi amintesc, acestea sunt principalele delicii ce pot fi găsite pe suprafaţa S’uthlam-ului.
— Nu vreau să te ameninţ, Tuf…
— Dar sunteţi pe cale s-o faceţi.
— Mi-e teamă că nu ţi se va permite să părăseşti sistemul solar. Nu încerca să mă amăgeşti, cum ai făcut cu Ober. Afacerea cu bomba e o scorneală. Ştim amândoi asta.