— Mi-aţi descoperit înşelăciunea, zise Tuf, cu voce inexpresivă. Ciomag sâsâi la el.
Tolly Mune se uită, uimită, la cotoiul cel mare.
— Nu-i adevărat? întrebă ea, îngrozită. Oh, drace!
Tuf se angajă într-o luptă tăcută, a privirilor, cu felina argintie-cenuşie. Nici unul dintre ei nu clipi.
— Nu contează! Eşti aici, şi aici o să rămâi! Resemnează-te! Noile noastre nave pot să te distrugă şi o vor face dacă încerci s-o ştergi!
— Într-adevăr. Iar eu, din partea mea, voi distruge biblioteca de celule, dacă veţi încerca să abordaţi Arca. Se pare că am ajuns la o poziţie de pat. Din fericire, nu va fi de durată. S’uthlam-ul n-a dispărut din gândurile mele cât timp am călătorit de colo-colo prin spaţiul înstelat şi în perioadele în care n-am fost angajat profesional. Am efectuat cercetări metodice pentru a descoperi o soluţionare adevărată, corectă şi permanentă a dificultăţilor dumneavoastră. Ciomag se aşeză şi începu să toarcă.
— Oare? întrebă, neconvinsă, Tolly Mune.
— De două ori au apelat s’uthlamezii la mine, cerând o salvare miraculoasă, graţie căreia să evite consecinţele propriei lor nebunii reproductive şi ale rigidităţii credinţei lor religioase. De două ori am fost chemat să înmulţesc pâinile şi peştii. Dar mi-a trecut prin minte, în timp ce mă cufundam în studiul acelei cărţi ce este principalul depozitar al miturilor antice, din care a fost extrasă anecdota respectivă, că mi s-a cerut să fac un miracol greşit. O simplă înmulţire reprezintă o replică inadecvată la o continuă progresie geometrică, iar pâinile, ca şi peştii, oricât ar fi de multe şi gustoase, trebuie să fie considerate, la o analiză finală, drept insuficiente nevoilor dumneavoastră.
— Despre ce naiba vorbeşti? întrebă Tolly Mune.
— De data asta, vă voi oferi răspunsul permanent.
— Care?
— Mana, spuse Tuf.
— Mana?
— O hrană cu adevărat miraculoasă. Detaliile nu vă privesc. Le voi revela la momentul potrivit.
Primul consilier şi pisica ei se uitară bănuitor la el.
— La momentul potrivit? Şi când va fi amărâtul ăla de moment potrivit?
— Când vor fi îndeplinite condiţiile mele, răspunse Tuf.
— Ce condiţii?
— În primul rând, întrucât perspectiva de a-mi trăi restul vieţii pe o orbită în jurul S’uthlam-ului mi se pare respingătoare, va trebui să fiţi de acord că sunt liber să plec după ce lucrarea mea aici va fi îndeplinită.
— Nu pot fi de acord cu asta, spuse Tolly Mune. Chiar dacă aş fi, Înaltul Consiliu va vota schimbarea mea din funcţie într-o amărâtă de secundă.
— În al doilea rând, continuă Tuf, războiul trebuie să înceteze. Mă tem că nu voi fi în stare să mă concentrez cum se cuvine asupra muncii mele când e posibil ca, în orice moment, să izbucnească în jurul meu o bătălie spaţială importantă. Mă distrag uşor de la treabă navele care explodează, pânzele de raze laser, gemetele muribunzilor. Mai mult, nu văd rostul depunerii de mari eforturi pentru a echilibra ecologia s’uthlameză, a o face funcţională încă o dată, când flotele aliate ameninţă să arunce bombe cu plasmă peste munca mea, deci şi peste micile mele realizări.
— Aş pune capăt războiului ăsta dacă aş putea, dar e al naibii de greu, Tuf! Mi-e teamă că ne ceri imposibilul.
— Dacă nu o pace permanentă, măcar o măruntă încetare a ostilităţilor. Puteţi trimite o ambasadă la forţele aliate şi să solicitaţi un scurt armistiţiu.
— Ar fi posibil, zise gânditoare Tolly Mune. De ce? — Ciomag mieună, stânjenit. — Plănuieşti ceva, fir-ar să fie!
— Salvarea dumneavoastră, recunoscu Tuf. Iertaţi-mă că îndrăznesc să mă amestec în înţeleptele dumneavoastră strădanii de a încuraja mutaţii prin intermediul radioactivităţii.
— Ne apărăm! Noi n-am dorit acest război!
— Excelent. În acest caz, o scurtă întrerupere nu va reprezenta un inconvenient exagerat.
— Aliaţii nu vor accepta. Nici Înaltul Consiliu, de altfel.
— Regretabil. Poate ar trebui să lăsăm S’uthlam-ului un timp de gândire. Probabil că, peste doisprezece ani, s’uthlamezii supravieţuitori vor avea o atitudine mai flexibilă.
Tolly Mune se întinse şi-l scărpină pe Ciomag după ureche. Ciomag se uită la Tuf, iar după un minut scoase un sunet scurt, ciudat, piţigăiat. Când primul consilier se ridică brusc, uriaşa pisică argintie-cenuşie sări sprintenă din poala ei.
— Ai câştigat, Tuf, zise femeia. Condu-mă la o instalaţie de comunicaţii, ca să transmit chestia asta afurisită. Tu eşti pregătit să aştepţi o veşnicie, eu nu. Mor oameni în fiecare clipă pe care o irosim.
Vocea ei era aspră, dar, în sine, Tolly Mune simţea, după luni de zile, cum în neliniştea sa pătrundea speranţa. Probabil că Tuf putea să pună capăt războiului şi să rezolve criza. Poate că exista cu adevărat o şansă. Dar nu lăsă nici o urmă din aceste gânduri să răzbată în glasul ei.
— Să nu crezi că scapi de noi cu vreun caraghioslâc! îl avertiză ea.
— Vai, umorul n-a fost niciodată punctul meu forte!
— Ţine minte că-l am pe Ciomag! Dax e prea fantezist şi prea intimidat ca să-ţi fie de folos, iar cotoiul meu îmi va comunica imediat dacă ai intenţia să ne trădezi!
— Întotdeauna, intenţiile mele cele mai bune au fost primite cu suspiciune.
— Ciomag şi cu mine vom fi umbrele tale amărâte. Nu voi părăsi nava până lucrurile nu vor fi încheiate. Am de gând să supraveghez serios tot ce vei face.
— Într-adevăr…
— Ţine minte câteva afurisite de lucruri. Acum, eu sunt prim consilier. Nu Josen Rael. Nu Cregor Blaxon. Eu. Când eram comandant de port, mi se spunea Văduva de Oţel. Poţi să pierzi o oră, două, imaginându-ţi cum m-am ales cu numele ăsta amărât.
— Aşa voi face, spuse Tuf ridicându-se. Mai există ceva ce doriţi să-mi reamintiţi, doamnă?
— Un singur lucru. O scenă din videospectacolul Tuf şi Mune.
— M-am străduit sârguincios să elimin acea nefericită ficţiune din memoria mea. Ce anume din ea voiţi să mă obligaţi să-mi reamintesc?
— Scena în care pisica sfâşie individul de la securitate, zise Tolly Mune cu un zâmbet scurt, dulce.
Ciomag se frecă de genunchiul ei, îşi întoarse privirea fumurie spre Tuf şi mârâi din străfundul trupului său masiv.
Au fost necesare aproape zece zile pentru a pregăti armistiţiul şi alte trei pentru ca ambasadorii aliaţi să ajungă pe S’uthlam. Tolly Mune petrecu acest răstimp hoinărind prin Arcă, la doi paşi şi jumătate în urma lui Tuf, interesându-se de tot ce făcea acesta, privind peste umărul lui când lucra la consolă, călătorind alături de el când îşi făcea rondurile la bazinele de donare, ajutându-l să-şi hrănească pisicile (şi ţinându-l pe ostilul Dax departe de Ciomag). Tuf nu încercase să facă nimic ce ar fi putut să dea de bănuit.
Primea zilnic zeci de apeluri. Îşi instală un birou în camera de comunicaţii, astfel încât să nu fie niciodată departe de Tuf, şi rezolvă acolo problemele care nu puteau să aştepte.
Sute de apeluri soseau zilnic pentru Haviland Tuf, dar acesta instruise calculatorul să le refuze pe toate.
Apoi, veni ziua în care trimişii ieşiră din naveta diplomatică lungă, luxoasă, şi rămaseră locului privind puntea de acostare a Arcei şi flota de nave abandonate. Un grup plin de culoare şi diversitate. O femeie de pe Jazbo avea păr albastru-negru, lung până la mijloc, sclipind din cauza unor uleiuri fosforescente parfumate. Buzele îi erau acoperite de cicatricele complicate ale rangului. Skrymir trimisese un bărbat îndesat, cu figură roşie, pătrată, şi păr de culoarea gheţii de munte. Avea ochi de-un albastru cristalin, care se asortau cu nuanţa cămăşii sale din solzi de metal. Reprezentantul Triunicului Azur se mişca într-o ceaţă de proiecţii holografice — o siluetă vagă, fragmentată, schimbătoare, ce vorbea într-o şoaptă plină de ecouri. Ambasadorul ciborg de pe Roggandor era tot atât de lat pe cât de înalt, făcut din părţi egale de duraliaj inoxidabil, plastoţel întunecat şi came pestriţă, roşie-neagră. O femeie zveltă, delicată, în mătăsuri pastel transparente, reprezenta Planeta lui Henry. Avea trup adolescentin, băieţesc, şi ochi stacojii, fără vârstă. Grupul aliaţilor era condus de un bărbat de pe Vandeen, un individ solid, dolofan, îmbrăcat luxos. Părul lung îi cădea pe umeri, împletit în codiţe subţiri, delicate.