Haviland Tuf, care conducea un vehicul segmentat, ce aluneca pe punte ca un şarpe cu roţi, opri exact în faţa ambasadorilor. Vandeenul păşi în faţă zâmbind, ridică mâna şi-şi ciupi obrazul foarte puternic, apoi făcu o plecăciune.
— Ţi-aş fi întins mâna, dar ţin minte ce opinie ai despre acest obicei, zise el. Îţi aminteşti de mine, muscă?
Haviland Tuf clipi.
— Am o amintire vagă despre o întâlnire într-un tren ce ducea spre suprafaţa S’uthlam-ului, cu vreo zece ani în urmă…
— Ratch Norren, îi împrospătă memoria bărbatul. Nu-s ceea ce se numeşte un diplomat de carieră, dar Consiliul de Coordonatori şi-a închipuit că trebuie să trimită pe cineva care te-a întâlnit şi care-i cunoaşte pe suthi.
— Asta-i un termen ofensator, Norren, zise tăios Tolly Mune. — Iar voi sunteţi o şleahtă în ofensivă! replică Ratch Norren.
— Şi periculoşi, şopti trimisul de pe Triunicul Azur, din centrul ceţii iui holografice.
— Voi sunteţi agresorii amărâţi…, începu Tolly Mune.
— Agresiune defensivă! tună ciborgul de pe Roggandor.
— Ne-am amintit de ultimul război, spuse cea de pe Jazbot. De data asta, am refuzat să aşteptăm până în clipa în care expansioniştii voştri blestemaţi se vor ridica şi vor încerca din nou să colonizeze planetele noastre.
— Nu avem asemenea planuri! ripostă Tolly Mune.
— Tu nu, păienjenico, interveni Ratch Norren. Dar priveşte-mă în aparatele mele optice şi spune-mi că expansioniştii nu visează să se înmulţească pe Vandeen!
— Şi pe Skrymir!
— Roggandor nu doreşte nici o bucată din reziduurile voastre de rebuturi umane!
— N-o să cuceriţi niciodată Triunicul Azur!
— Cine dracu’ ar vrea amărâtul de Triunic Azur? se răsti Tolly Mune, iar Ciomag toarse, aprobator.
— Această imagine a funcţionării interne a înaltei diplomaţii interstelare m-a elucidat pe deplin, anunţă Haviland Tuf. Dar am impresia că ne aşteaptă treburi mult mai presante. Dacă trimişii au amabilitatea să fie atât de cooperanţi şi să urce la bordul vehiculului meu, putem merge spre locul de conferinţă.
Mormăind, ambasadorii aliaţi făcură ce-i rugase Tuf. Încărcată, maşina porni de-a curmezişul punţii de acostare, croindu-şi drum printre nenumăratele nave abandonate. Un sas, rotund şi întunecat precum gura unui tunel sau fălcile unei fiare nesătule, se deschise la apropierea lor şi-i înghiţi, intrară şi se opriră. Uşa se închise în urma lor, iar grupul fu învăluit de întuneric. Tuf ignoră şoaptele de nemulţumire. În jur se auzi un scârţâit metalic. Podeaua începu să coboare. După vreo două niveluri, se deschise altă uşă, în faţa lor. Tuf aprinse farurile şi porni mai departe, pătrunzând într-un culoar negru ca smoala.
Apoi călătoriră printr-un labirint de coridoare întunecate, reci, trecură pe lângă nenumărate uşi închise, urmând o dungă de-un indigo neclar, care pâlpâia în faţa lor, ca o fantomă prinsă în podeaua prăfuită. Singura lumină provenea de la raza farurilor trenului şi de la sclipirea slabă a panoului cu aparate din faţa lui Tuf. La început, trimişii discutaseră între ei, dar adâncurile întunecoase ale Arcei erau apăsătoare, provocând senzaţii de claustrofobie, şi, unul câte unul, membrii delegaţiei tăcură. Ciomag începu să maseze ritmic genunchii lui Tolly Mune cu labele.
După ce merseră îndelung prin praf, întuneric şi tăcere, trenul se apropie de nişte uşi înalte, ce şuierară, deschizându-se larg la apropierea lor, apoi se închiseră cu un zăngănit greu, tranşant, după ce trecură. Înăuntru, aerul era umed, fierbinte. Haviland Tuf opri maşina şi stinse farurile. Îi înconjură o beznă deplină.
— Unde suntem? întrebă Tolly Mune.
Vocea ei răsună, reflectată de un perete îndepărtat, dar ecoul părea amortizat într-un fel ciudat. Încăperea, întunecoasă ca o groapă, semăna a peşteră. Ciomag sâsâi neliniştit, mirosi aerul şi miorlăi subţire, nesigur.
Se auziră paşi, iar o luminiţă pâlpâi la doi metri în faţa lor. Tuf se aplecase deasupra consolei unui instrument, privind un panou de monitorizare. Apăsă un buton de pe o tastatură luminiscentă, apoi îl răsuci. Din bezna fierbinte apăru un fotoliu glisant. Tuf se căţără pe el, ca un rege ce urca pe tron, şi atinse o tastă de pe braţul mobilei. Scaunul se lumină într-o fosforescenţă slabă, violetă.
— Fiţi amabili şi urmaţi-mă! le ceru Tuf.
Glisorul se răsuci în aer şi începu să se îndepărteze.
— Ce naiba! bombăni Tolly Mune.
Se ridică de pe scaun în grabă, luându-l pe Ciomag în braţe, şi se împletici după tronul lui Tuf, care se depărtase. Ambasadorii aliaţi o urmară în grup, tânguindu-se şi plângându-se fără încetare. Tolly auzea paşii grei ai ciborgului ce se ţinea după ea. Glisorul lui Tuf era singura pată de lumină în marea de beznă ce-i înconjura. În timp ce se grăbea după el, călcă pe ceva.
Miorlăitul subit al felinei o făcu să se retragă, izbindu-se de pieptul blindat al ciborgului. Zăpăcită, Tolly Mune înghenunche şi întinse mâna, pipăind, ţinându-l cu dificultate pe Ciomag în leagănul celuilalt braţ. Degetele simţiră blană moale. Pisica se frecă de ea cu frenezie, torcând puternic. Tolly reuşise să-şi facă o impresie despre silueta de la picioarele ei — ceva mic, cu păr scurt, puţin mai mare decât un pisoi. Animalul se răsturnă cu labele în sus, dornic să fie scărpinat pe burtă. Ambasadoarea din Jazbot aproape că se împiedică de Tolly, care rămăsese îngenuncheată. Apoi, deodată, Ciomag sări din braţele ei şi începu să miroasă pisica ivită din senin. Aceasta îi întoarse favoarea imediat, după care se răsuci şi dispăru în întuneric. Ciomag ezită, mieună şi ţâşni după ea.
— Fir-ar să fie! răcni Tolly Mune. Ciomag, mişcă-ţi curul amărât înapoi!
Vocea ei stârnea ecouri, dar cotoiul nu se întoarse. Restul grupului se depărtase. Tolly înjură şi se grăbi să-l ajungă.
În faţă, se ivi o insulă de lumină. Când ajunse, ceilalţi stăteau pe scaunele înşirate pe latura unei mese lungi, din metal. Haviland Tuf, pe glisorul lui ca un tron, se afla de cealaltă parte a mesei, cu figura inexpresivă şi mâinile încrucişate pe burtă.
Dax se plimba de colo-colo pe umerii lui, torcând.
Tolly Mune se opri, privi şi înjură.
— Lua-te-ar dracu’! îi spuse ea lui Tuf, apoi se întoarse şi strigă cât o ţineau plămânii: Ciomag!
Ecoul părea înfăşurat în cârpe groase, fiind ciudat de neclar.
— Ciomag! Nimic.
— Sper că n-am bătut atât drum doar ca s-o ascultăm pe primul consilier al S’uthlam-ului chemând animale, zise trimisul de pe Skrymir.
— Nu, într-adevăr, răspunse Tuf. Prim consilier Mune, fiţi amabilă şi aşezaţi-vă, ca să putem începe.
Femeia se încruntă, apoi se aşeză pe singurul scaun liber.