— Aceste exemplare anume, anunţă Haviland Tuf cu vocea-i lipsită de expresivitate, au ieşit din spori cu vreo paisprezece zile în urmă, cu puţină vreme înainte de prima întâlnire cu stimata prim consilier. Un singur spor în fiecare habitaclu, doar de atât a fost nevoie. În acest răstimp, nu le-am udat, nu le-am fertilizat. Dacă aş fi făcut un asemenea lucru, plantele n-ar fi fost atât de mici şi de sfrijite ca aceste sărmane exemplare pe care le vedeţi.
Tolly Mune se ridică în picioare. Trăise mulţi ani la zero g, de aceea pentru ea însemna un chin să stea în gravitaţie deplină. Simţea o apăsare în piept şi un gust neplăcut în fundul gurii. Ştia că trebuie să profite de orice avantaj psihologic, chiar şi de unul atât de mărunt cum ar fi faptul că era în picioare, în timp ce restul stăteau aşezaţi. Tuf îi oprise răsuflarea cu scamatoria lui cu mana, era copleşită numeric, Ciomag se afla doar viaţa ştie unde, în timp ce Dax stătea lângă urechea lui Tuf, torcând satisfăcut şi privind-o cu ochi mari, aurii, care descopereau orice tertip amărât.
— Foarte impresionant! spuse ea.
— Sunt încântat că gândiţi astfel.
— De fapt, ce propui?
— Propunerea mea e următoarea: vom începe imediat să semănăm mana pe S’uthlam. Livrarea va fi făcută cu ajutorul navetelor Arcei. Mi-am permis să umplu calele cu gogoşi-aeriene explozive, conţinând spori de mana. Eliberaţi în atmosferă într-un anumit mod, prestabilit, pe care l-am inventat eu, sporii vor fi purtaţi de vânt şi împrăştiaţi pe toată planeta. Creşterea va începe imediat. S’uthlamezii nu vor trebui să depună vreun efort, ci doar să culeagă şi să mănânce.
Apoi se întoarse de la Tolly Mune către trimişii planetelor aliate.
— Domnilor, bănuiesc că vă întrebaţi ce rol jucaţi dumneavoastră în toată povestea asta.
Ratch Norren îşi ciupi obrazul şi vorbi în numele tuturor.
— Aşa e, spuse el, privind neliniştit în jur. Am ajuns la ce-am spus mai înainte. Viţele astea vor hrăni toţi suthii. Şi ce dacă? Pe noi nu ne priveşte.
— Credeam că urmările sunt evidente. S’uthlam reprezintă un pericol pentru planetele aliate doar pentru că populaţia sa ameninţă permanent să consume rezervele de hrană ale planetei. Acest lucru face S’uthlam-ul, altfel o planetă paşnică şi civilizată, inerent instabil. Cât timp tehnocraţii au fost la putere şi au menţinut situaţia într-un echilibru relativ, S’uthlam-ul â fost cel mai cooperant dintre vecini. Dar acest mers pe sârmă trebuia să dea greş până la urmă, iar eşecul lor îi aducea, inevitabil, la putere pe expansionişti, transformându-i pe s’uthlamezi în agresori periculoşi.
— Eu nu-s o expansionistă amărâtă! se răţoi Tolly Mune.
— Nici n-am insinuat aşa ceva, spuse Tuf. Dar nu sunteţi prim consilier pe viaţă, cu toate calităţile dumneavoastră evidente. Războiul e gata să înceapă, chiar dacă-i unul de apărare. Când veţi fi schimbată, vă va lua locul un expansionist, iar lupta va deveni război de agresiune. În circumstanţe ca acestea pe care le creează s’uthlamezii, războiul e sigur ca foametea, iar un singur conducător, indiferent cât de bine intenţionat şi de competent ar fi, nu-l poate evita.
— Exact, spuse cu voce clară tânăra băieţoasă de pe Planeta lui Henry, cu o perspicacitate în ochi ce-i contrazicea trupul adolescentin. Iar dacă războiul e inevitabil, atunci să-l purtăm acum şi să rezolvăm problema o dată pentru totdeauna.
— Triunicul Azur este de acord, se auzi o şoaptă.
— Aveţi dreptate, interveni Tuf, doar dacă admitem drept corectă premisa că războiul e inevitabil.
— Abia ne-ai spus că afurisiţii de expansionişti vor porni războiul în mod inevitabil, Tuffer! se plânse Ratch Norren.
Tuf mângâie cotoiul negru cu mâna lui mare, albă.
— Incorect, domnule. Declaraţia mea despre inevitabilitatea războiului şi foametei se baza pe colapsul echilibrului instabil dintre populaţia s’uthiameză şi rezervele de hrană ale planetei. Dacă acest echilibru fragil va fi refăcut, S’uthlam-ul nu va mai reprezenta o ameninţare pentru celelalte planete din zonă. În aceste condiţii, cred că războiul e inutil şi, moral, lipsit de sens.
— Şi afirmi că viţa asta extensibilă, pestilenţială, va rezolva treaba? întrebă dispreţuitoare femeia de pe Jazbo.
— Într-adevăr.
Ambasadorul de pe Skrymir scutură din cap.
— Nu. Faci eforturi serioase, Tuf, îţi admir devotamentul, dar nu te cred! Vorbesc în numele tuturor aliaţilor când spun că nu mai credem în altă descoperire epocală. S’uthlam a avut încolţiri, înfloriri, rodiri şi revoluţii ecologice. Până la urmă, nu s-a schimbat nimic. Trebuie să rezolvăm problema o dată pentru totdeauna.
— Departe de mine gândul de a mă amesteca în nebunia dumneavoastră sinucigaşă, spuse Tuf, scărpinându-l pe Dax după ureche.
— Nebunie sinucigaşă? întrebă Ratch Norren. Ce vrei să spui? Tolly Mune ascultase totul. Se întoarse spre aliaţi.
— Înseamnă că ai pierdut, Norren, zise ea.
Trimişii râseră — un chicotit politicos al celei de pe Planeta iui Henry, un hohotit al femeii de pe Jazbo, un tunet zgomotos al ciborgului.
— Aroganţa s’uthlamezilor nu încetează să mă uimească, declară bărbatul de pe Skrymir. Nu te lăsa înşelată de poziţia actuală de pat, prim consilier! Suntem şase planete unite ca una singură. Chiar cu flota voastră nouă, vă depăşim numeric şi ca armament. V-am învins o dată, dacă-ţi aminteşti. O vom face din nou.
— N-o veţi face, interveni Haviland Tuf.
Trimişii priviră, ca unul, spre el.
— În ultimele zile, mi-am permis să fac unele cercetări. Anumite fapte mi-au sărit în ochi. În primul rând, ultimul război local a avut loc cu veacuri în urmă. S’uthlam-ul a suferit o înfrângere indiscutabilă, dar aliaţii nu şi-au revenit încă de pe urma eforturilor necesare victoriei. În timp ce S’uthlam-ul, cu o bază umană mai mare şi o tehnologie mai vorace, a depăşit de mult efectele înfruntării… Mai mult, ştiinţa s’uthiameză s-a dezvoltat la fel de iute ca mana, dacă-mi permiteţi o metaforă plină de culoare, în timp ce planetele aliate datorează pretinsele lor progrese mărunte cunoştinţelor şi tehnologiei importate de pe S’uthlam. Incontestabil, flota reunită a aliaţilor este semnificativ mai numeroasă decât Flotila de Apărare Planetară a S’uthlam-ului, dar cea mai mare parte a armadei aliate este demodată funcţional, în comparaţie cu armamentul sofisticat şi cu tehnologia inclusă în noile nave s’uthlameze. Mai mult, este teribil de incorect să se spună că aliaţii depăşesc numeric S’uthlam-ul în sensul adevărat al cuvântului. Şase planete împotriva uneia, corect, dar populaţia totală de pe Vandeen, Planeta lui Henry, Jazbo, Roggandor, Skrymir şi Triunicul Azur abia atinge patru miliarde — mai puţin de a zecea parte din populaţia S’uthlam-ului.
— O zecime? croncăni femeia de pe Jazbo. E o greşeală, nu-i aşa? Trebuie să fie!
— Triunicul Azur a fost asigurat că numărul lor e abia de şase ori cât al nostru.
— Două treimi din ei sunt femei şi copii, se grăbi să sublinieze trimisul de pe Skrymir.
— Femeile noastre luptă! se răsti Tolly Mune.
— Poate între naşteri, comentă Ratch Norren. Tuf, nu pot fi de zece ori cât populaţia noastră! Sunt o mulţime, sigur, dar estimările noastre…
— Domnule, zise Tuf, estimările dumneavoastră sunt greşite. Stăpâniţi-vă amărăciunea! Secretul e bine păstrat, iar când apreciezi o asemenea mulţime poţi greşi uşor cu un miliard ici, cu altul, colo… Dar faptele sunt aşa cum le-am expus eu. În acest moment, se menţine un echilibru marţial foarte delicat — navele aliaţilor sunt mai numeroase, flotila s’uthiameză mai modernă şi mai bine înarmată. Un lucru evident lipsit de permanenţă, din moment ce tehnologia S’uthlam-ului îi permite să producă flote de război mai iute decât oricare dintre aliaţi. M-aş aventura să afirm că un asemenea efort are loc chiar acum, spuse Tuf, uitându-se la Tolly Mune.