— Arca, răspunse, simplu, Haviland Tuf.
Ciomag se agită în braţele ei, brusc neliniştit, negăsindu-şi odihna. Tolly Mune îl lăsă să sară pe podea, fără să-şi ia privirea nici o clipă de pe figura albă, inexpresivă, a lui Tuf. Simţi, deodată, dorinţa să-l lovească, să-l îndurereze, să-i rănească masca aceea de indiferenţă şi împăcare.
— Te-am avertizat, Tuf! Puterea corupe, iar puterea absolută corupe în mod absolut. Îţi aminteşti?
— Memoria mea e fără pereche.
— Păcat că nu poţi spune acelaşi lucru şi despre blestemata ta de moralitate! replică Tolly Mune, pe un ton acid. De ce naiba te-am ajutat să păstrezi nava asta afurisită? Ce proastă am fost! Te-ai aflat singur al naibii de mult timp într-o fantezie a puterii. Ai ajuns să crezi că te-a numit cineva în funcţia de Dumnezeu, nu-i aşa?
— Birocraţii sunt numiţi în funcţie. Zeii, dacă există, sunt aleşi prin alte procedee. Nu pretind divinitatea în sens mitologic. Dar recunosc că deţin cu adevărat puterea unui zeu. Un adevăr pe care l-aţi recunoscut cu mult timp în urmă, când aţi recurs prima oară la ajutorul meu, cerând pâine şi peşti.
Femeia încercă să replice, dar el ridică mâna.
— Vă rog să nu mă întrerupeţi! Mă voi strădui să fiu scurt. Noi doi nu ne deosebim prea mult, Tolly Mune…
— Nu avem nimic asemănător, lua-te-ar dracu’! ţipă ea.
— Nu ne deosebim prea mult, repetă calm, ferm, Tuf. Mi-aţi mărturisit cândva că nu sunteţi o persoană religioasă. Nici eu nu venerez mituri. Am început ca negustor, dar, ajungând pe această navă numită Arca, am început să fiu hăituit tot timpul de zei, profeţi şi demoni. Noe şi potopul, Moise şi plăgile lui, pâini şi peşti, mana, stâlpi de foc, neveste transformate în sare — a trebuit să mă obişnuiesc cu toate acestea. M-aţi învinuit că mă consider zeu. N-am asemenea pretenţii. Dar, trebuie s-o spun, prima mea faptă pe această navă, cu mulţi ani în urmă, a fost să înviez un mort.
Arătă, greoi, spre punctul de lucru aflat la câţiva metri.
— Acesta-i locul în care am săvârşit acest prim miracol, Tolly Mune. Mai mult, deţin cu adevărat puteri zeieşti şi am de-a face cu viaţa şi moartea planetelor. Când te bucuri, ca mine, de aceste abilităţi zeieşti, poţi oare să declini responsabilităţile ce le însoţesc, sau sarcina la fel de cumplită a autorităţii morale? Cred că nu.
Femeia vru să răspundă, dar nu-şi găsi cuvintele. E nebun, îşi spuse ea.
— Să continuăm. Natura crizei de pe S’uthlam era de un asemenea fel că nu permitea ca soluţie decât o intervenţie zeiască. Să presupunem că aş fi consimţit să vă vând Arca, aşa cum aţi dorit. Credeţi cu adevărat că vreo echipă de ecologi şi biotehi, oricât de experţi şi de dedicaţi meseriei ar fi fost, putea găsi un răspuns statornic? Credinţa mea e că sunteţi prea inteligentă pentru a nutri o asemenea iluzie. Nu mă îndoiesc că, având la dispoziţie toate resursele navei de germinare, acei bărbaţi şi femei — genii cu inteligenţă şi pregătire mult superioare celor de care dispun eu — ar fi descoperit numeroase, ingenioase cârpeli care le-ar fi permis s’uthlamezilor să continue să se înmulţească încă un secol, poate două, ba chiar trei sau patru. Dar, până la urmă, şi soluţiile lor s-ar fi dovedit insuficiente, precum modesta mea încercare de acum cinci ani, sau cea cu cinci ani înainte de aceea şi precum toate descoperirile epocale ale tehnocraţilor dumneavoastră din veacurile trecute. Tolly Mune, nu există un răspuns raţional, echitabil, ştiinţific, tehnologic sau omenesc la dilema provocată de o creştere nebunească a populaţiei, în progresie geometrică. Aceasta admite răspuns doar prin intermediul miracolelor — pâini şi peşti, mana din cer şi altele de acelaşi soi. Am dat greş de două ori, ca inginer ecolog. Acum îmi propun să reuşesc ca zeu, să dau S’uthlam-ului ceea ce solicită. Dacă aş încerca a treia oară ca om, aş eşua cu certitudine încă o dată, iar dificultăţile dumneavoastră ar urma să fie rezolvate de zei mai cruzi ca mine, de cei patru călăreţi pe mamifere dintr-o legendă antică, cunoscuţi drept molimă, foamete, război şi moarte. De aceea, a trebuit să las de-o parte umanitatea din mine şi să acţionez ca un zeu.
Făcu o pauză, uitându-se la ea, şi clipi.
— Ai lăsat de-o parte blestemata de umanitate cu mult timp în urmă! răcni Tolly Mune. Dar nu eşti zeu, Tuf! Un demon, poate. Un afurisit de megaloman, cu siguranţă. Poate un monstru. Da, o abjecţie amărâtă. Un monstru, nu un zeu!
— Un monstru… Într-adevăr, zise Tuf, clipind. Am sperat că neîndoielnica dumneavoastră bravură intelectuală şi competenţă vă vor oferi o mai bună înţelegere.
Clipi din nou. A doua oară, a treia oară. Figura lui albă, lungă, rămăsese liniştită ca întotdeauna, dar era ceva bizar în vocea lui, ceva ce nu se auzise până atunci, ceva care o înspăimânta, care o zăpăcea, care o tulbura. Ceva care semăna a emoţie.
— M-aţi ponegrit amarnic, Tolly Mune! protestă el. Ciomag scoase un miorlăit subţire, plângăreţ.
— Pisica dumneavoastră dovedeşte o înţelegere mai corectă a ecuaţiilor reci ale realităţii cu care ne confruntăm, spuse Tuf. Poate ar trebui să vă explic din nou, de la început.
— Monstrule! ţipă ea. Tuf clipi.
— Eforturile mele sunt veşnic neapreciate şi capăt doar calomnii nemeritate…
— Monstrule! repetă ea.
Mâna lui dreaptă se strânse iute în pumn, apoi se desfăcu încet, deliberat.
— Se pare că un tic cerebral v-a redus în mod dramatic vocabularul, prim consilier Mune!
— Nu-i adevărat, dar acesta-i singurul cuvânt care ţi se potriveşte.
— Într-adevăr? În acest caz, fiind un monstru, ar fi potrivit să acţionez monstruos. Ţineţi seama de acest lucru dacă doriţi, prim consilier, când veţi lua decizia.
Ciomag ridică brusc capul şi se uită la Tuf de parcă pe figura lungă a acestuia trecea ceva nevăzut. Începu să sâsâie. Blana argintie-cenuşie se zburli încet, în timp ce animalul dădea înapoi. Tolly Mune se aplecă şi-l ridică. Pisica tremură în braţele ei, apoi sâsâi din nou.
— Ce? întrebă ea, neatentă. Ce decizie? Ai luat toate deciziile blestematei Despre ce naiba vorbeşti?
— Permiteţi-mi să subliniez că, în acest moment, nici un singur spor de mana n-a fost eliberat în atmosfera S’uthlam-ului.
— Şi? mârâi ea. Ţi-ai încheiat treburile blestemate. Nu găsesc nici o metodă să te opresc.
— Într-adevăr? Regretabil. Poate veţi găsi una. Până atunci, vă sugerez să ne întoarcem în apartamentul meu. Dax aşteaptă cina. Am pregătit o supă concentrată de ciuperci şi avem bere rece de pe Moghorer, o băutură suficient de îmbătătoare încât să placă şi zeilor, şi monştrilor. Bineînţeles, aparatura mea de comunicaţii vă stă la dispoziţie, dacă aveţi de spus ceva guvernului dumneavoastră.
Tolly Mune deschise gura, să-i dea o replică tăioasă, apoi o închise, uluită.
— Vrei să zici ceea ce cred eu că vrei să zici?
— Dificil de spus, răspunse Tuf. Sunteţi singura care ţine în braţe o pisică paranormală, doamnă.
Au urmat un mers de-o tăcere nesfârşită şi o cină teribil de neplăcută.
Luară masa într-un colţ al camerei de comunicaţii lungă, îngustă, înconjuraţi de console, ecrane şi pisici. Tuf stătea cu Dax în braţe şi-şi umplea lingura cu multă grijă. În cealaltă parte a mesei, Tolly Mune mânca fără să simtă gustul hranei. N-avea poftă de mâncare. Se simţea bătrână şi derutată. Şi îngrozită.
Ciomag reflecta confuzia ei. Seninătatea îi dispăruse, se zbătea în poala ei, ridicând uneori capul deasupra mesei, să mârâie avertismente către Dax.