― Ei, cum e? E mai bine acum? mormăie. Te-ai dezgheţat, măi stalker?
― Mai bine freacă acolo. Ştii doar că unul tot aşa a frecat şi-a frecat, până când a venit şi duhul rău. Însă pe urmă a trăit ca un paşă.
― Şi cine era ăla? întreabă Ernie, neîncrezător.
― A fost pe-aici un barman. Mai înaintea ta.
― Şi ce-i cu asta?
― Nimic. De ce crezi că a fost Vizita? A frecat şi iar a frecat… Cine crezi că ne-a vizitat?
― Mare palavragiu mai eşti! îmi spune Ernie, şi prin asta înţeleg că mă aprobă.
Se duce la bucătărie şi se întoarce cu o farfurie. Îmi aduce cârnaţi prăjiţi. Pune farfuria în faţa mea, îmi întinde ketchup-ul şi iar ia paharul-n primire. Ernest îşi cunoaşte meseria. Are ochiul versat: imediat vede când vine stalkerul din Zonă şi ştie că e rost de marfă. Şi mai ştie Ernie ceva: ce-i trebuie stalkerului după ce a venit din Zonă. Omul nostru, binefăcătorul Ernie!
Termin cârnaţii, aprind ţigara şi încep să socotesc cât câştigă Ernie de la «fraţii» noştri. Nu cunosc preţurile în Europa, dar am auzit că, de exemplu, «biberonul» ar merge spre două mii şi jumătate, iar Ernie ne dă numai patru sute. Bateriile costă acolo aproape o sută şi noi nu primim mai mult de douăzeci. Probabil că restul tot cam aşa este. E adevărat că transportul mărfii în Europa costă bani. Dă-i lul unu, dă-i lul altul ― şeful transporturilor doar de la ei mănâncă… În general, dacă stau să mă gândesc mai bine, Ernie nu câştigă prea mult. Vreo cincisprezece — douăzeci la sută ― nu mai mult. Dar dacă-l prind, are asiguraţi zece ani de muncă silnică… Şi aici gândurile mele cuvioase sunt întrerupte de apariţia unui tip politicos. Nici nu auzisem când a intrat. Apare lângă cotul meu drept şi întreabă:
― Îmi daţi voie?
― Vă rog… Care-i necazul?
Micuţ, slăbuţ, cu năsucul ascuţit şi cu papion la gât. Mutra mi-e cunoscută. L-am mai văzut undeva, dar unde anume nu mai ştiu. S-a urcat alături pe taburet şi îi zice lui Ernest:
― Burbon, te rog. Şi imediat spre mine: «Iertaţi-mă, dar am impresia că vă cunosc. Nu cumva lucraţi la Institutul Internaţional?»
― Ba da. Dar dumneavoastră?
Scoate vioi dintr-un buzunărel o carte de vizită şi-o pune în faţa mea. Citesc: «Aloise MacNaught, agent la Biroul Emigrări». Bineînţeles că îl cunosc. Se leagă de oameni ca să plece din oraşul nostru. Cineva doreşte foarte mult ca toţi locuitorii oraşului să plece. Şi-aşa au rămas în Marmont numai jumătate. Vor să cureţe complet locul, împing cartea de vizită cu vârful unghiei şi îi zic:
― Nu, mulţumesc. Nu mă interesează. Vreau să mor în patrie.
― De ce? întreabă vioi. Iertaţi-mi indiscreţia, dar ce vă leagă de aceste locuri?
Îi răspund direct:
― Păi, cum ce mă leagă? Amintirile dulci ale copilăriei. Prima sărutare în parcul oraşului, măicuţa şi tăticuţul. Prima beţie, chiar în acest bar, şi dragostea inimii mele, poliţia… (Scot din buzunar o batistă murdară şi-o pun la ochi.) Nu, îi zic. Pentru nimic în lume…
Se uită la mine, ia un pic de burbon şi spune gânditor:
― Nu pot să vă înţeleg pe voi, marmontienii. Staţi pe-un vulcan. În fiecare moment poate să se extindă o epidemie, sau poate ceva mai rău. Îi înţeleg pe bătrâni. Le vine greu să plece din locurile natale. Dar dumneavoastră… Câţi ani aveţi? Probabil că nu mai mult de douăzeci şi doi — douăzeci şi trei. Vreau să înţelegeţi că biroul nostru este o organizaţie de binefacere! Nu avem nici un profit. Dorim, pur şi simplu, ca oamenii să părăsească locul ăsta diavolesc. Le dăm posibilitatea să trăiască o viaţă adevărată. Noi le oferim banii şi le asigurăm loc de muncă. Iar tinerilor, ca dumneavoastră, le creăm condiţii ca să înveţe… Nu, zău că nu înţeleg!
― Da' ce? Nimeni nu vrea să plece?
― Ei nu, nu chiar nimeni… Unii vor, mai ales familiştii, dar tineretul şi bătrânii… Ce aveţi în oraşul ăsta? O văgăună, în fundul provinciei.
Şi atunci îi zic:
― Domnule Aloise MacNaught! Aveţi dreptate… Ducem o viaţă grea. Orăşelul nostru e o văgăună. Întotdeauna a fost o «gaură». Numai că acum este o «gaură» spre viitor. Prin această gaură vom aduce în lumea dumitale parşivă asemenea lucruri, încât totul o să se schimbe. Viaţa o să fie alta, mai bună, şi fiecare va avea tot ce-i trebuie. Uite aşa-i cu «gaura» asta! Pe aici curg informaţiile, iar când o să le cunoaştem bine, o să-i facem pe toţi bogaţi şi or să zboare spre stele. Şi vor ajunge unde doresc. Aşa-i la noi în văgăuna asta…
Aici m-am oprit pentru că am observat cum Ernie căsca ochii la mine şi parcă m-am ruşinat. În general, nu suport să repet cuvinte străine, chiar dacă sunt de acord cu ele şi-mi plac. Mai ales că le scot ca din topor. Când vorbeşte Kirill, îl asculţi cu gura căscată, dar când m-apuc să vorbesc şi eu despre acelaşi lucru, parcă nu mai iese la fel. Poate fiindcă Kirill nu a pus niciodată «marfa» sub tejgheaua lui Ernest. În sfârşit…
Ernie se dezmeticeşte repede şi îmi toarnă mai mult de şase-degete, adică: «Vino-ţi în fire, măi băiete. Ce-i cu tine astăzi?», iar domnul MacNaught, cu nasul lui ascuţit, gustă din burbon.
― Da, e adevărat… Baterii veşnice, «panaceul albastru»… Dar dumneavoastră credeţi că aşa o să fie într-adevăr?
― Nu-i treaba matale ce cred cu adevărat. Asta am spus-o pentru oraş. Cât despre mine, hai să-ţi zic: «Ce n-am văzut la voi în Europa?»
― Dar de ce neapărat în Europa?
― Lasă, că peste tot e la fel, iar în Antarctica mai e şi frig.
E curios faptul că ceea ce spuneam credeam din toată inima. Şi-n momentele astea, Zona noastră blestemată îmi devine mai dragă de o sută de ori. Şi încă nu m-am pilit.
― Dar dumneata ce zici? îl întreabă Nas-Ascuţit pe Ernest.
― Eu am de lucru, zice, Ernie cu greutate. Sunt un mucos, un pierde-vară. Toţi banii i-am băgat în afacerea asta. La mine vine şi comandantul… Generalul. De ce să plec de-aici?
Domnul Aloise MacNaught începe să exemplifice cu cifre, dar nu-l mai ascultăm. Tragem bine din pahar şi, scoţând din buzunar un pumn de mărunţiş, dăm tonomatul la maximum. E acolo un cântec. «Să nu te-ntorci, dacă nu eşti sigur». După ce mă-ntorc din Zonă mă influenţează în bine… Tonomatul urlă şi zdrăngăneşte. Îmi iau paharu şi plec într-un colţ să discut socoteli mai vechi c-un amic, «pirat cu cârlig de fier». Timpul zboară ca pasărea… Tocmai îmi beam şi ultimul bănuţ, când intră Richard Nunan şi Cremă-de-ghete. Bună pereche. Cremă-de-ghete, un uriaş negru ca cizma de ofiţer, cu părul creţ, mâini până la genunchi, iar Dick ― micuţ, rotofei şi roz, aproape că luceşte.
― Hei! ţipă Dick când mă vede. Uite-l şi pe Red! Vino la noi, Red!
― Aşa e, urlă Cremă-de-ghete. În tot oraşul nu sunt decât doi oameni adevăraţi. Red şi cu mine! Restul sunt blestemaţi, sunt copiii Satanei. Red! Şi tu eşti sluga Satanei, dar totuşi eşti om…
Mă apropii de ei cu paharu-n mână. Cremă-de-ghete mă ia de scurtă, mă aşază la masă şi zice:
― Stai, măi Roşcovane! Stai jos, slugă a Satanei. Îmi place de tine, măi Roşcatule. Hai să plângem păcatele omeneşti cu lacrimi amare.
― Să plângem, îi zic. Să-nghiţim lacrimile păcatului.
― Şi va veni ziua… anunţă Cremă-de-ghete. Deja calul palid e-nfrânat, iar călăreţul pune piciorul în scară. Degeaba se vor ruga cei care s-au vândut Satanei pentru că se vor salva numai cei care au fost împotriva lui. Vouă, copii ai omenirii, care vă jucaţi cu jucăriile Satanei, vouă, celor ispitiţi de bogăţiile Satanei, vă spun: orbilor! Dezmeticiţi-vă până nu e prea târziu şi călcaţi în picioare jucăriile diavolului! (Aici tace de parcă ar fi uitat ce urmează.) Da' nu-mi dă nimeni să beau? continuă el, cu voce schimbată. Da' unde mă aflu?… Ştii, măi Roşcovane, că iar m-au azvârlit din serviciu? «Eşti agitator roşu», mi-au zis. Le explic: «Veniţi-vă în fire, sunteţi orbi şi veţi cădea în prăpastie, iar în căderea voastră o să trageţi după voi alţi orbi». Încep să râdă. Atunci mă duc la şef şi îi trag un pumn în mutră, după care plec. Acum o să mă bage la zdup. Şi pentru ce?