Dick se apropie şi pune pe masă o sticlă.
― Azi plătesc eu, îi strig lui Ernest.
Dick se uită cam ciudat la mine.
― Totul e legal, zic. Bem premiul meu.
― Aţi fost în Zonă? întreabă Dick. Aţi adus ceva?
― Un «biberon» plin şi pantalonii la fel. Pui în pahare sau nu?
― Mama lui de «biberon», scrâşneşte amarnic Cremă-de-ghete. Pentru orice «biberon» să-ţi rişti viaţa? Ai rămas viu, dar ai adus în lume încă un lucru diavolesc. Şi cum poţi să ştii, Roşcovane, câte nenorociri şi păcate…
― Vezi să nu te usuci, măi Cremă-de-ghete, i-o plasez sever. Mai bea şi fii vesel că m-am întors viu. Sănătate, măi băieţi!
A fost grozav pentru sănătate. Cremă-de-ghete s-a descleiat complet. Stă şi plânge şi îi curge din ochi ca de la robinet. N-are nimic, îl cunosc eu. Asta-i numai o etapă, atunci când plânge şi propovăduieşte că Zona este ispita diavolului, că nu ai voie să scoţi nimic din ea, iar ce s-a scos să se arunce înapoi; vom trăi ca şi cum Zona n-ar exista. Să-i dăm diavolului ce-i al diavolului.
Dar îl iubesc pe Cremă-de-ghete şi în general îmi plac oamenii aiuriţi. Când are bani, cumpără marfă de la oricine fără să se târguiască. Cât i se cere, atâta dă. Pe urmă, noaptea, cară înapoi în Zonă toată marfa şi o îngroapă. Doamne, ce mai plânge!
― Dar ce-i ăsta, «biberonul» plin? mă întreabă Dick. Pe ăla simplu îl ştiu, dar pe cel plin… Aud pentru prima dată.
I-am explicat. A dat din cap şi a plescăit.
― Mda, foarte interesant. Asta-i ceva nou. Cu cine ai fost?… Cu Kirill? Cu rusul ăla?
― Da. Cu Kirill şi Tender. Ştii care… laborantul nostru.
― Probabil că te-ai cam chinuit cu ei…
― Ba deloc. Băieţii s-au ţinut foarte bine. Mai ales Kirill. Ce mai, stalker înnăscut. Dac-ar avea mai multă experienţă şi nu s-ar grăbi copilăreşte, aş merge în Zonă cu el în fiecare zi.
― Şi-n fiecare noapte, nu? mă-ntreabă Dick, râzând prosteşte, ca unul pilit.
― Auzi? Lasă asta. Când glumim, glumim.
― Ştiu. Când glumim, glumim, iar pentru asta poţi să iei şi una peste bot. Consideră că-ţi datorez două labe…
― Hmm… Cui? Ce două labe? se trezeşte, Cremă-de-ghete. Care eşti bă, pe-aici?
L-am apucat de mâini şi abia l-am aşezat la loc. Dick i-a strecurat în gură o ţigară şi i-a aprins-o. L-am liniştit, între timp s-a mai strâns ceva lume. La tejghea nu mai e loc, multe mese s-au şi ocupat. Ernest a chemat şi fetele, care aleargă de colo-colo: unii vor bere, alţii cocktail sau tărie curată. Mă uit şi observ că în ultimul timp au apărut în oraş mulţi necunoscuţi, majoritatea mucoşi, purtând fulare pestriţe până la pământ. I-am zis asta şi lui Dick, care m-a aprobat:
― Păi, cum crezi? Doar începe să se construiască masiv. Institutul ridică trei clădiri noi, iar Zona vor s-o împrejmuiască cu un zid, de la cimitir până la ferma veche. S-au dus vremurile bune pentru stalker.
― Dar când a avut stalkerul vremuri bune? Mă gândesc: Ia uită-te ce noutăţi! Înseamnă că de-acum înainte nu voi mai putea «ciupi» nimic. Poate că-i mai bine aşa, tentaţii mai puţine. Am să merg în Zonă ziua, ca un domn. Banii nu vor mai fi aceiaşi, dar, în schimb, va fi mai multă siguranţă («galoşu»', costumul special, una-alta), patrula nu te mai deranjează. De trăit o să trăiesc şi cu un salariu, iar la băutură am să mă duc numai de premieri.
Şi, stând aşa, mă cuprinde o tristeţe groaznică. Fiecare bănuţ va trebui să-l socotesc: asta pot să-mi permit, asta nu pot. Pentru fiecare cârpă a Gutei va trebui să am răbdare şi să pun ban peste ban… la bar să nu merg, mai bine să mă duc la film… Totul este cenuşiu, mohorât. Fiecare zi va fi la fel, fiecare seară, fiecare noapte.
Stau aşa, gândindu-mă, până când Dick îmi mormăie la ureche:
― Ieri, la hotel, am intrat în bar ca să-mi beau păhăruţul înainte de culcare şi-am văzut nişte nou-veniţi. De la prima vedere nu mi-au plăcut. Vine unul din ei spre mine, se aşază şi începe să mă ia pe departe. Şi-mi dă de-nţeles că mă cunoaşte, ştie cine sunt şi unde lucrez. Ar plăti gras anumite servicii…
― A, copoi d-ăia, zic. (Nu prea mi-a trezit interesul. Doar văzusem destui copoi.) Lasă că despre serviciile astea am auzit câte-n lună şi-n stele.
― Nu, dragul meu. Nu sunt copoi. Ascultă-mă cu atenţie, îl interesa câte ceva din Zonă, şi mai ales lucruri serioase. N-avea nevoie de baterii, «bâza», «stropii negri» sau de alte bijuterii. Nu mi-a spus direct ce vrea, ci numai mi-a sugerat.
― Şi ce vrea?
― «Piftia vrăjitorului», după cum am înţeles.
Se uită la mine cam ciudat.
― Oho? Îi trebuie «piftia vrăjitorului»? Dar de «lampa morţii», întâmplător, n-are nevoie?
― Şi eu l-am întrebat la fel.
― Şi?
― Închipuieşte-ţi că-i trebuie.
― Da? Atunci lasă-l să-şi facă singur rost de toate astea. Doar e un lucru de nimic. Subsolurile sunt pline de «piftia vrăjitorului». Iei găleata şi o scoţi. Însă înmormântarea să şi-o plătească singur.
Dick tace, se uită la mine încruntat şi nici măcar nu zâmbeşte. Ce-o fi însemnând asta? Vrea să mă angajeze, sau ce? Şi dintr-o dată înţeleg.
― Stai puţin, zic. Cine zici că a fost? «Piftia» este interzisă pentru cercetare chiar şi-n Institut…
― E adevărat, zice Dick fără grabă, tot uitându-se la mine. Cercetarea ei reprezintă un pericol potenţial pentru omenire. Acum ai înţeles cine a fost?
Eu tot nu înţelegeam nimic.
― Păi, cine să fie? Poate, vizitatorii?
Râde, mă bate pe mână şi zice:
― Hai mai bine să bem, suflet bun şi simplu ce eşti!
― Hai, zic eu, dar deja m-am enervat. V-aţi găsit sufletul simplu, deştepţilor! Bă, Cremă-de-ghete! Ajunge cu dormitul! Hai să bem.
Nici o şansă. Şi-a pus mutra neagră pe masa de aceeaşi culoare şi-a adormit buştean, iar mâinile i-au ajuns până la podea. Am băut cu Dick şi fără Cremă-de-ghete.
― Aşa e. Oi fi un suflet simplu sau complicat, dar despre tipul ăsta m-aş duce şi aş vorbi acolo unde trebuie. Nici eu nu prea ador poliţia, dar zău că m-aş duce şi l-aş reclama.
― Îhî. Şi-acolo la poliţie or să te-ntrebe: «Dar de ce tipul ăsta a venit tocmai la tine?» Ce zici?
Am dat din cap.
― Mi-e totuna. Măi, porc gras, în oraşul ăsta eşti de-abia de trei ani şi-n Zonă n-ai fost niciodată. «Piftia vrăjitorului» ai văzut-o numai în filme. Dar dacă ai fi văzut-o în realitate, şi mai ales ce face când prinde un om, ai fi făcut pe tine. Dragul meu, e un coşmar. Iar din Zonă n-ai voie s-o scoţi… Ştii şi tu că stalkerii sunt oameni duri… Vor cât mai multă «varză». Cu afacerea asta, însă, nici Slizniak din groapă n-ar fi de acord. Nici măcar Sterviatnik Barbridge… Mi-e frică doar să mă gândesc pentru ce şi cui îi trebuie «piftia».
― Da. Totul e aşa cum zici, însă înţelege şi tu că n-aş vrea ca o frumoasă dimineaţă să mă găsească în pat, sinucis. Nu sunt stalker, dar şi eu sunt un om dur, un businessman. Nu ştiu dacă mă-nţelegi, dar îmi place să trăiesc. Aşa m-am obişnuit.