― Trebuie să mă scoţi. Din cauza ta m-am «ars». Numai tu n-ai vrut să-l luăm pe Maltez.
Maltezul dorise foarte mult să meargă cu ei. Toată seara le cântase în strună, le propusese o sumă mare de bani, ba chiar se jurase că va face rost de costume speciale. Barbridge stătea lângă Maltez şi, punându-şi drept paravan palma grea şi noduroasă, îi făcuse complice cu ochiul lui Redrick: adică, n-or să piardă nimic dacă o să fie de acord. Poate tocmai din cauza asta spusese Redrick nu.
― Pentru că eşti zgârcit, zise Redrick. Nu e vina mea. Şi mai bine taci.
Un timp, Barbridge nu făcu altceva decât să geamă încetişor. Trase din nou cu degetele de guler, apoi îşi dădu capul pe spate.
― Ia toată marfa, numai să nu mă laşi aici.
Redrick îşi privi ceasul. Până la răsărit mai era puţin, iar patrula tot nu pleca. Reflectoarele continuau să lumineze tufişurile, iar undeva, pe acolo, foarte aproape de patrulă, stătea ascuns Land Roverul. Puteau să-l descopere în orice clipă.
― Globul de Aur, spuse Barbridge. Eu l-am găsit. Pe urmă au fost numai minciuni despre el. Chiar şi eu minţeam: adică poate îndeplini orice dorinţă. Nu chiar orice. Dacă ar fi fost aşa, nu mai eram aici. Aş fi trăit în Europa. M-aş fi scăldat în bani.
Redrick se uită la el, în jos. În lumina bleu, tremurătoare, a reflectoarelor, faţa lui Barbridge părea a unui cadavru. Doar ochii sticloşi şi bulbucaţi se holbau ficşi la el.
― N-am primit tinereţea veşnică, bolborosea el. Bani ― nici pe dracu. Sănătate însă am avut. Copiii sunt buni, iar eu trăiesc… Nici măcar nu poţi să-ţi închipui pe unde am fost. Şi totuşi trăiesc. (Îşi linse buzele.) L-am rugat un singur lucru: să trăiesc… şi sănătate… şi pentru copii.
― Ia mai închide pliscul. Ce, eşti muiere? Dacă pot, te scot. Mi-e milă de Dina ta ― o s-ajungă să facă trotuarul…
― Dina… hârâi Barbridge. Fetiţa mea, frumoasa lul tăticu… Sunt răsfăţaţi2, Roşcovane. Nu ştiu ce-i ăla un refuz şi asta o să-i piardă… Arthur, Archie al meu. Tu îl ştii, Roşcovane. Unde ai mai văzut asemenea băiat?
― Ţi-am mai spus că dacă pot, te scot.
― Nu, se încăpăţână Barbridge. Trebuie să mă scoţi orice ar fi… Globul de Aur. Dacă vrei, îţi spun unde e.
― Ei, hai spune.
Barbridge gemu şi se răsuci din nou.
― Picioarele mele. (Hârâi.) Pipăie-le şi zi-mi cum sunt.
Redrick întinse mâna şi îi pipăi picioarele de la genunchi în jos.
― Oasele, şuieră Barbridge. Oasele mai sunt?
― Sunt, sunt, minţi Redrick. Nu te mai foi atâta.
În realitate, se simţea numai rotula, iar până la talpă, piciorul parcă era de cauciuc. Puteai să-l legi şi să-i faci noduri.
― Minţi. De ce minţi? Crezi că nu ştiu, că n-am mai văzut niciodată?
― Genunchii sunt întregi.
― Minţi probabil, zise Barbridge cu tristeţe. Lasă, nu-i nimic. Să mă scoţi de aici, şi-o să-ţi dau totuclass="underline" Globul de Aur. Am să-ţi desenez o hartă, am să-ţi arăt toate capcanele. Îţi spun totul…
Continuă să vorbească, să promită câte-n lună şi-n stele, dar Redrick nu-l mai asculta deja. Se uita în direcţia şoselei. Luminile reflectoarelor nu mai fugeau pe tufişuri. Se opriră brusc, încrucişându-se pe acel obelisc de marmură, şi în ceaţa lor intens albastră, Redrick văzu clar un individ îmbrăcat în negru ce se târa printre cruci. Silueta neagră se îndrepta direct spre reflectoare. Redrick observă cum acesta se loveşte de o cruce mare, se dă înapoi, din nou se izbeşte de o cruce şi abia după aceea le ocoleşte. Se ducea totuşi înainte, întinzând în faţă mâinile lungi, cu degetele răşchirate. Apoi dispăru dintr-o dată, ca şi cum l-ar fi înghiţit pământul. După câteva secunde, apăru din nou, mai la dreapta şi un pic mai departe, înaintând cu o încăpăţânare neomenească, de parcă ar fi fost un mecanism întors şi care abia pornise.
La un moment dat, reflectoarele se stinseră. Ambreiajul scrâşni, motorul începu să huruie sălbatic, iar printre tufişuri licăriră intermitent luminile de semnalizare, cele roşii şi albastre. Maşina patrulei se urni din loc, demară nebuneşte şi ţâşni ca din puşcă spre oraş, dispărând după zid. Redrick înghiţi spasmodic şi îşi trase fermoarul de la canadiană.
― Or fi plecat? îngăimă Barbridge înfrigurat. Hai, mă Roşcatule, hai mai repede! Se răsuci, începu să pipăie în jurul său şi luând sacul cu marfă încercă să se ridice. Hai, ce mai stai?
Redrick tot se mai uita în direcţia şoselei. Era întuneric şi nu se vedea nimic. Pe undeva, pe-acolo, însă, era ăla care mergea ca o păpuşă mecanică. Călca prost, cădea, lovindu-se de cruci, şi se-ncurca printre tufişuri.
― Bine! Hai să mergem!
Îl ridică pe Barbridge. Bătrânul îl prinse cu mâna stângă de gât, ca-ntr-un cleşte. Neavând puterea să se mai ridice, Redrick începu să-l tragă mergând în patru labe. Îl trecu prin gaura din gard, apucându-se cu mâinile de iarba udă.
― Haide odată! hârâia Barbridge. N-avea grijă că ţin eu marfa, iar de scăpat… Hai!
Poteca era cunoscută şi pe iarba udă se aluneca foarte uşor. Ramurile de scoruş îl loveau în plină faţă, iar bătrânul ăsta gras era atât de greu încât jurai că-i mort. Sacul cu marfă se agăţa tot timpul de câte ceva şi se lovea, zdrăngănind, şi-n plus le era frică să nu se întâlnească cu ala, care poate mai umbla pe-aici, prin beznă.
Când ieşiră pe şosea era încă întuneric, dar nu mai era mult până la răsărit. În pădurice, de partea cealaltă a şoselei, păsările începură să ciripească somnoroase şi încă nehotărâte. Pe deasupra caselor negre şi a felinarelor galbene, rare, din cartierele îndepărtate, întunericul nopţii începu a căpăta o nuanţă de violet închis. Bătea un vântuleţ umed şi rece, care te făcea să te scuturi înfrigurat. Redrick îl lăsă pe Barbridge la marginea drumului şi se uită împrejur: un păianjen mare şi negru tocmai fugea peste drum. Red găsi repede Land Roverul, aruncă de pe caroserie ramurile care îl mascau, se aşeză la volan şi, încet, fără să aprindă luminile, ieşi pe asfalt. Barbridge stătea pe jos, cu o mână ţinând sacul cu marfă, iar cu cealaltă pipăindu-şi picioarele.
― Repede, şuieră el. Hai mai repede! Genunchii… încă îi mai am… măcar genunchii să-i salvez.
Redrick îl ridică şi, scrâşnind din dinţi de încordare, îl aruncă în Land Rover. Barbridge se prăbuşi pe scaunul din spate şi icni. Sacul însă nu-l scăpă din mână. Redrick ridică de la pământ impermeabilul plumbuit şi îl aruncă deasupra lui Barbridge. Acesta în zgârcenia lui, izbutise nu numai să care toată marfa, dar nici măcar balonzaidul greu nu-l lăsase în Zonă.
Redrick scoase lanterna şi, mergând când înainte, când înapoi, căuta urme la marginea drumului. Nu găsi nimic. Ieşind pe şosea, Land Roverul trecu peste iarba deasă şi înaltă, care trebuia să se ridice la loc după câteva ore. În jurul locului unde stătuse maşina patrulei, zăceau grămezi de mucuri. Redrick îşi aminti că de mult vroia să fumeze. Îşi scoase liniştit ţigara şi-o aprinse, deşi chiar acum ar fi vrut să sară în maşină şi să gonească, să gonească, să gonească cât mai departe de-aici. Dar nu avea încă voie s-o şteargă. Totul trebuia făcut încet şi calculat.
― Ce-i cu tine? se auzi din maşină vocea plângăreaţă a lui Barbridge. Apă n-ai vărsat, năvodul e uscat. Ce mai stai? Haide, ascunde o dată marfa aia!
― Taci. Nu mă mai deranja, spuse Redrick şi mai trase un fum. O să cotim spre marginea sudică.
― Cum adică spre margine? Ce-ai înnebunit? Îmi paradeşti genunchii, scârbă! Genunchii mei!