Picnic la marginea drumului

Redrick trase ultimul fum şi stinse mucul în cutia de chibrituri.

― Hai, Sterviatnik, nu mai fă curent. Nu se poate direct prin oraş. Sunt trei posturi şi măcar la unul tot ne opresc.

― Şi ce dacă?

― O să-ţi vadă copitele şi atunci s-a terminat cu noi.

― Da’ ce-au copitele mele? Am fost să prindem peşte cu dinamita şi mi-am rupt picioarele. Asta-i tot.

― Şi dacă le pipăie careva.

― Le pipăie pe dracul… Am să urlu în aşa hal c-or să uite să mai pipăie.

Dar Redrick se hotărâse deja. Ridică scaunul spre volan şi, în lumina lanternei, deschise un capac mascat.

― Punem marfa aici.

Rezervorul de benzină, de sub scaun era fals. Redrick luă sacul şi îl băgă înăuntru, auzind cum sună şi se rostogoleşte ceva.

― N-am voie să risc, mormăi. Nu am dreptul.

Aranjă la loc capacul, aruncă deasupra nişte cârpe şi un pic de gunoi şi puse scaunul la loc. Barbridge icnea, ofta, insista pe un ton plângăreţ ca să meargă totul mai repede şi iar începu să promită Globul de Aur, în timp ce se foia mereu pe scaun, uitându-se cu grijă în întunericul care se dilua continuu. Redrick însă nu-i mai dădea atenţie. Tăie sacul de plastic plin cu apă şi peşti, vărsă apa deasupra năvodului aruncat pe platforma din spate, iar peştele care se zbătea îl puse într-un sac impermeabil. Sacul de plastic îl împături şi îl puse în buzunarul canadienei. Acum totul era în regulă: pescarii se întorceau fără să fi avut prea mare noroc. Se aşeză la volan şi porni maşina.

Până la cotitură, au mers fără să aprindă luminile. La stânga se întindea zidul solid, înalt de trei metri, care înconjura Zona, iar în dreapta erau tufişurile şi păduricea, nu prea rară, în care răsăreau din când în când vilişoare părăsite, cu feresterele bătute în scânduri şi cu pereţii cojiţi. Redrick distingea foarte bine toate astea, obişnuindu-se cu întunericul ce se destrăma. De altfel, ştia ce va urma şi, de aceea, când înaintea lor apăru silueta încovoiată ce înainta ritmic, nici măcar nu micşoră viteza, aplecându-se doar deasupra volanului. Individul mergea chiar pe mijlocul şoselei, cum, de altfel, făceau toţi ceilalţi. Se-ndrepta spre oraş. Redrick îl ocoli, virând spre stânga şi îl depăşi, apăsând mai tare pe accelerator.

― Maică precistă! bolborosi în spate Barbridge. Roşcatule, l-ai văzut?

― Da.

― Doamne-Dumnezeule. Numai asta ne lipsea, mormăi Barbridge, şi deodată începu să se roage cu glas tare.

― Închide gura! ţipă Redrick.

Cotitura trebuia să fie pe undeva pe aici şi Redrick micşoră viteza, cercetând linia căsuţelor şi a gardurilor strâmbe care se întindeau pe partea dreaptă. Căsuţa veche a transformatorului… Stâlpul de telegraf cu rezemătoare… Un poduleţ putrezit peste un şanţ. Redrick viră brusc. Maşina sări peste un dâmb, scuturându-se puternic.

― Pe unde dracul o iei? urlă, nebuneşte, Barbridge.

Redrick se întoarse pentru o secundă şi-l lovi brusc, pe moş drept în faţă, simţind cu dosul palmei obrazul ţepos. Barbridge icni şi tăcu. Maşina se scutura şi roţile alunecau în noroiul proaspăt. Redrick aprinse farurile. În lumina albă şi săltăreaţă ce dansa deasupra drumului vechi se vedea iarba abundentă, acoperită de băltoace imense, răsăreau garduri putrezite şi dărâmate. Barbridge se plângea, suspina şi-şi sufla nasul. Nu mai promitea nimic, se jelea şi ameninţa, dar nu prea tare şi cam nedesluşit. Redrick auzea numai cuvinte separate. Ceva despre picioare, despre genunchi, despre frumosul Archie… Pe urmă, amuţi.

Drumul se întindea de-a lungul marginii de vest a oraşului. Cândva, aici fuseseră vile, grădini, livezi şi reşedinţele de vară ale bogătanilor din oraş şi ale celor din conducerea uzinei. Locuri vesele, verzi, lacuri micuţe, maluri cu nisip curat, pădurici luminoase de mesteacăn, bălţi unde creşteau crapii. Mirosurile urâte şi norii de fum de la uzină nu ajungeau până aici şi nici canalizarea oraşului, de altfel. Acum însă locurile erau părăsite şi în tot acest timp au văzut o singură casă locuită, cu o fereastră luminată şi perdeluţele trase. În curte, pe sfori, atârnau rufele ude de ploaie. Un câine uriaş, care aproape se îneca de ură, ţâşni dintr-o parte şi un timp fugi după maşină, în rafalele de noroi, care zburau de pe roţi.

Redrick trecu încet pe un poduleţ vechi şi strâmb şi, când văzu în faţă intersecţia cu şoseaua de vest, opri maşina şi stinse motorul. Pe urmă, ieşi din maşină băgând înfrigurat mâinile în buzunarele ude ale combinezonului şi merse înainte, fără a se mai uita la Barbridge. Se crăpase de ziuă. În jur, totul era ud, liniştit, somnoros. Ajunse până la şosea şi scoase capul cu grijă dintr-un tufiş. Postul de poliţie se vedea foarte bine de aici: o căsuţă mică pe roţi, trei gemuleţe luminate, iar maşina patrulei stătea pustie la marginea drumului. Un timp, Redrick stătu şi se uită. La post nu era nici o mişcare; probabil că cei din patrulă îngheţaseră şi obosiseră în cursul nopţii, iar acum se încălzeau în căsuţă şi moţăiau cu ţigările lipite de buza de jos. «Broaşte râioase», murmură Redrick. Pipăi în buzunar boxul, băgând degetele prin orificii, strânse în pumn metalul rece şi ghemuindu-se înfrigurat, fără a-şi scoate miinile din buzunar, plecă înapoi. Land Roverul stătea aplecat într-o parte printre tufişuri. Locul era părăsit, lăsat în paragină şi probabil că nimeni nu mai trecuse pe-aici de vreo zece ani. Când Redrick veni spre maşină, Barbridge se ridică un pic şi se uită atent la el, deschizând gura. Acum arăta şi mai bătrân ca de obicei, plin de riduri, chelos, faţa neîngrijită, plină de păr ţepos, dinţii putreziţi… Un timp se uitară tăcuţi unul la altul şi, dintr-o dată, Barbridge mormăi.

― Îţi dau harta… Toate capcanele, toate… Ai să-l găseşti singur şi n-o să-ţi pară rău.

Redrick îl ascultă nemişcat, desfăcu degetele, lăsând să alunece boxul în buzunar şi spuse:

― Bine. Treaba ta e să stai leşinat. Ai înţeles? Să gemi şi să nu-i laşi să te pipăie.

Se aşeză la volan, porni motorul şi puse maşina în mişcare.

Totul a fost în regulă. Nimeni n-a ieşit din căsuţă atunci când Land Roverul a trecut încet, respectând indicatoarele, mărind apoi treptat viteza, până când a ţâşnit spre oraş prin marginea de vest. Era şase dimineaţa, străzile erau pustii, iar asfaltul ud şi negru. Semafoarele automate, singuratice şi deocamdată inutile, clipeau la intersecţii. Au trecut pe lângă o brutărie cu geamuri înalte, puternic luminate şi Redrick simţi un val de miros cald şi foarte ispititor.

― Vreau să halesc, spuse Redrick şi se întinse, împingându-se cu mâinile în volan, încercând astfel să-şi destindă muşchii obosiţi de atâta încordare.

― Ce? sări, speriat, Barbridge.

― Vreau să halesc… Unde să te duc? Acasă, sau direct la Măcelar?

― La Măcelar, la Măcelar. Hai mai repede! începu să mormăie grăbit Barbridge, aplecându-se în faţă. Redrick simţea în ceafă răsuflarea lui fierbinte. Direct la el! Mi-e dator încă şapte sute de monezi. Hai, goneşte, goneşte o dată! Ce te târâi ca păduchii pe umezeală? Şi începu să înjure obosit, lipsit de putere, dar cu răutate, cu vorbe murdare, negre, stropind cu salivă şi înecându-se în crize de tuse.

Redrick nu-i mai răspundea. Nu avea nici timp, nici putere pentru a linişti un Sterviatnik dezlănţuit. Trebuia să termine cât mai repede cu toate astea. Măcar o oră, chiar o jumătate de oră să doarmă înainte de întâlnirea de la Metropol. Coti pe strada 16, străbătu două cartiere şi opri maşina în faţa unei vile gri cu două etaje.

Îi deschise însuşi Măcelarul, probabil că tocmai atunci se sculase şi voia să facă baie. Era îmbrăcat într-un halat impunător, cu ciucuri de aur, iar într-o mână ţinea paharul cu proteza dentară. Părul îi era răvăşit, iar sub ochii tulburi îi atârnau săculeţi vineţii.