― A! exclamă el. Roşcatul. Şe mai jici?
― Pune-ţi dinţii şi hai să intrăm.
― Îhî, aprobă Măcelarul, şi îl invită în hol printr-o mişcare a capului. Se deplasă apoi cu o repeziciune uimitoare, târşâind papucii persani, şi dispăru în baie.
― Cine? strigă el de acolo.
― Barbridge.
― Ce-i cu el?
― Picioarele.
În baie începu să curgă apa, se auzeau pufăituri şi plescăituri, apoi căzu ceva care se rostogoli pe jos, pe faianţă. Redrick se aşeză obosit în fotoliu, scoase o ţigară şi o aprinse uitându-se în jur. «Da, despre hol n-am ce zice». Măcelarul nu se zgârcea la bani. A fost un chirurg cu mare experienţă şi foarte la modă, steaua medicinii din oraş, ba chiar din stat. Bineînţeles că nu din cauza banilor făcea afaceri cu stalkerii. Îşi avea şi el partea lui din Zonă: plata în natură, cu diferite mărfuri pe care le folosea în medicina lui; plata în acumulare de noi cunoştinţe, studiind, pe Stalkerii mutilaţi de Zonă, boli necunoscute până acum, monstruozităţi şi defecte ale organismului uman, plata pentru faima primului doctor de pe planetă, specialist în bolile extraterestre ale omului. Dar şi banii îi lua tot cu plăcere.
― Ce-au picioarele? întrebă el, apărând din baie cu un prosop uriaş pe umăr. Cu marginea prosopului îşi ştergea atent degetele, lungi, nervoase.
― S-a bălăcit în «piftie».
Măcelarul fluieră de uimire.
― Deci s-a terminat, cu Barbridge. Păcat. Era un stalker faimos.
― Nu-i nimic, zise Redrick, tolănindu-se în fotoliu. Îi faci nişte proteze. O să zburde3 prin Zonă şi cu proteze.
― Mda, mormăi Măcelarul. Faţa lui luase o mină preocupată. Stai puţin să mă-mbrac.
Până s-a îmbrăcat, până a sunat undeva, probabil la clinica lui ca să pregătească totul pentru operaţie, Redrick stătu nemişcat în fotoliu şi fuma. Numai o singură dată se clinti, când scoase bidonaşul. Bău cu înghiţituri mici pentru că rămăsese numai un pic, pe fund. Încerca să nu se gândească la nimic. Pur şi simplu aştepta.
Pe urmă, ieşiră împreună la maşină. Redrick se aşeză la volan, iar alături se trânti Măcelarul, care imediat se întoarse şi începu să pipăie peste spătar picioarele lui Barbridge. Acesta, gârbovit, mai liniştit acum, bolborosea ceva smiorcăindu-se. Probabil că se jura că-l îngroapă în aur. Îşi amintea din nou de copii, de nevasta moartă şi îl implora să-i salveze măcar genunchii. Când au ajuns la clinică, Măcelarul înjură, negăsind asistenţii la intrare. Sări din maşina care nici nu se oprise încă şi dispăru în clinică. Redrick aprinse ţigara din nou, iar Barbridge zise dintr-o dată, clar şi răspicat, de parcă s-ar fi liniştit de tot:
― Ai vrut să mă omori. Şi-am să ţin minte asta.
― Şi totuşi nu te-am omorât, zise Redrick, indiferent.
― Da. Nu m-ai omorât. Bardridge tăcu un timp, după care zise: Nici asta n-am să uit.
― Să nu uiţi, să nu uiţi, spuse Redrick. Bineînţeles că tu m-ai fi omorât. Se întoarse şi se uită la Barbridge. Moşul se schimonosea, mişcând tăcut buzele uscate. Pur şi simplu m-ai fi lăsat… M-ai fi părăsit în Zonă şi… nu te-am văzut, nu te-am auzit. Ca şi cu Ochelaristul.
― Ochelaristul a murit singur, protestă mâhnit Barbridge. N-am nici o vină. S-a blocat singur.
― Eşti un nemernic, spuse Redrick, rece, întorcând capul cu dispreţ. Un Sterviatnik.
Pe uşă năvăliră asistenţii adormiţi, răvăşiţi de somn, îndreptându-se în fugă spre maşină şi desfăcând targa.
Redrick, trăgând din ţigară, privea îndemânarea cu care îl scoteau pe Barbridge, cum l-au pus apoi pe targă şi cum l-au dus spre intrare. Barbridge stătea nemişcat cu mâinile pe piept şi se uita la cer. Tălpile lui imense, mâncate sălbatic de «piftie», erau răsucite groaznic. A fost ultimul dintre stalkerii vechi, din rândul acelora care au început să vâneze bogăţiile extraterestre, imediat după Vizită. Atunci Zona nu se numea încă Zonă, nu erau nici institutele, nici zidul, nici forţele poliţiste ONU. Oraşul era paralizat de groază şi lumea întreagă chicotea auzind de noile minciuni gazetăreşti. Redrick avea pe atunci zece ani, iar Barbridge era un bărbat puternic şi agil. Îi plăcea să bea pe socoteala altora, să se bată şi să înghesuie în colţ câte-o fată căscată. Copiii lui nu-l interesau deloc. Era un ticălos mărunt, ordinar. Când se pilea, o bătea pe nevastă-sa cu o plăcere respingătoare, zgomotos, ca să ştie toţi. Şi-a tot bătut-o până când, într-o zi, n-a mai avut pe cine.
Redrick întoarse Land Roverul şi, ignorând semafoarele, începu să gonească spre casă, claxonând puternic pietonii rari şi tăind colţurile pentru a scurta drumul.
Se opri în faţa garajului şi, când ieşi din maşină, îl văzu pe administrator. Acesta venea spre el din direcţia părculeţului şi, ca întotdeauna, era prost dispus. Faţa şifonată cu ochii umflaţi, exprima un dezgust profund, de parcă n-ar fi mers pe pământ, ci pe bălegar moale.
― Bună-dimineaţa, îl salută Redrick, politicos.
Administratorul se opri la doi paşi şi îi arătă cu degetul mare peste umăr:
― A cui e chestia aia? bâigui el.
Se vedea că erau primele cuvinte pe care le rostea astăzi.
― Despre ce e vorba?
― Leagănul ăla… Dumneata l-ai pus?
― Eu.
― Pentru ce?
Redrick nu răspunse şi se îndrepta spre uşa garajului unde începu să descuie lacătul. Administratorul se apropie până ajunse lângă el, în spate.
― V-am întrebat pentru ce-aţi pus leagănul. Cine v-a rugat?
― Fetiţa, îi răspunse Redrick liniştit, deschizând poarta.
― Nu vorbeam de fetiţă, ridică vocea administratorul. Fetiţa e o altă problemă. V-am întrebat cine v-a dat voie? Cine v-a permis să vă faceţi de cap în părculeţ?
Redrick se întoarse spre el şi, un timp, stătu nemişcat privindu-l drept la rădăcina nasului, albă şi brăzdată de vinişoare roşietice. Administratorul se dădu un pas înapoi şi zise, cu un ton mai jos:
― Nici balconul nu l-aţi vopsit. De câte ori eu…
― Degeaba te străduieşti. Tot nu plec de aici.
Se întoarse în maşină şi porni motorul. Puse mâinile pe volan şi îl strânse puternic, observând, în treacăt, cum i s-au albit încheieturile degetelor. Atunci scoase capul pe geam şi, fără nici o reţinere, îi strigă:
― Şi dacă totuşi va trebui să plec, atunci roagă-te lui Dumnezeu, ticălosule!
Băgă maşina în garaj, aprinse lumina şi închise poarta. Scoase sacul din rezervorul de benzină fals, îl puse într-un coş vechi, iar deasupra aşternu năvodul, încă umed, cu frunze şi ierburi încâlcite în el. Peste năvod puse peştele pe care Barbridge îl cumpărase cu o seară înainte dintr-o prăvălie de la periferie. Cercetă încă o dată maşina din toate părţile, aşa cum obişnuia. În dreapta ei, pe o apărătoare de roată, se lipise un muc de ţigară strivit. Redrick îl luă. Ţigara era suedeză. Se gândi puţin şi-o puse în cutia de chibrituri, unde mai erau trei mucuri.
Pe scară nu se întâlni cu nimeni. Se opri lângă uşă, care se deschise înainte ca el să scoată cheia. Intră într-o parte, ţinând coşul greu sub braţ, simţind căldura şi mirosurile cunoscute, ale casei sale. Guta i se agăţă de gât şi se lipi cu faţa de pieptul său, totul în tăcere. Simţea chiar prin combinezon şi prin cămaşa groasă, călduroasă, cum i se zbătea nebuneşte inima. O lăsă în pace. Aşteptă răbdător până când Guta îşi reveni, deşi simţea, în clipele acelea, cât era de obosit şi lipsit de puteri.