― Ei, hai, zise ea cu voce joasă şi puţin răguşită.
Se desprinse de el, aprinse lumina în hol şi, fără să se uite, se duse la bucătărie.
― Acum e gata cafeaua, se auzi de-acolo.
― Am adus peşte, zise plin de viaţă, voios, deşi cam forţat. Prăjeşte-l pe tot. Mi-e o foame de mă ia cu leşin.
Când se înapoie cu faţa ascunsă în părul despletit, el puse coşul jos, o ajută să scoată plasa cu peşti şi, împreună, o duseră la bucătărie şi puseră peştele în chiuveta.
― Du-te şi spală-te, spuse ea. Până te speli, totul o să fie gata.
― Ce face Maimuţica? întrebă, stând jos şi scoţându-şi cizmele.
― Nu i-a tăcut gura toată seara. Abia am reuşit s-o culc. Tot timpuclass="underline" unde-i tata, unde-i tata? Arată-i dacă poţi.
Se mişca prin bucătărie, îndemânatică, robustă şi bine făcută. Apa fierbea deja în cratiţa de pe aragaz iar solzii zburau în toate părţile de sub cuţit. Uleiul sfârâia în tigaia cea mare şi începuse să miroasă îmbietor a cafea proaspătă.
Redrick se sculă şi, mergând desculţ, se întoarse în hol, luă coşul şi îl duse în cămară. Pe urmă, băgă capul în dormitor. Maimuţica dormea liniştită, pătura căzuse pe podea, iar cămăşuţă i se ridicase: un animal micuţ, ce răsufla agitat. Nu rezistă tentaţiei şi-o mângâie pe spafele acoperit de o blăniţă caldă, aurie. Şi pentru a nu ştiu câtă oară, se miră cât de lungă şi mătăsoasă era blana.
Simţea o dorinţă nestăvilită s-o ia în braţe, dar îi era frică să n-o trezească şi, pe lângă asta, era murdar ca dracul, plin de Zonă şi de moarte. Se întoarse în bucătărie, se aşeză la masă şi zise:
― Pune-mi o ceşcuţa de cafea şi pe urmă o să mă duc să mă spăl.
Pe masă era presa de seară. «Ziarul Marmontului», revista «Atletul», «Playboy»-ul ― se strânsese deja un vraf de reviste. Într-o copertă groasă, stăteau „Expunerile Institutului Internaţional de Cultură Extraterestră”, numărul 56. Redrick luă cana cu cafea aburindă şi trase spre el «Expunerile». Mâzgăleli, tot felul de semne ciudate, desene tehnice… În fotografii, lucruri cunoscute, văzute în perspectivă din diferite poziţii. Descoperi încă un articol postmortem al lui Kirilclass="underline" «Despre capacitatea neobişnuită a capcanelor magnetice de tipul 77-B». Numele «Panov» era încadrat într-un chenar negru, iar jos, cu litere mici, scria: «Doctorul Kirill A. Panov. U.R.S.S. Dispărut tragic în timpul experimentelor din aprilie 19..». Redrick aruncă revista şi luă o gură de cafea, bineînţeles frigându-se. Apoi întrebă:
― A fost careva?
― Cremă-de-ghete, răspunse Guta, ezitând puţin. Stătea lângă aragaz şi se uita la el. Era beat mort şi atunci l-am dat afară.
― Şi Maimuţica ce-a făuct?
― Bineînţeles că n-a vrut să-l lase şi a început să plângă. I-am spus însă că nenea Cremă-de-ghete nu se simte bine şi ea, înţelegând, a întrebat: «Nenea Cremă-de-ghete iar a tras la măsea?».
Redrick surâse şi din nou luă o gură de cafea. Pe urmă, întrebă:
― Vecinii ce mai zic?
Şi din nou Guta ezită un pic, înainte de a răspunde;
― Ca de obicei.
― Bine, nu-mi mai povesti.
― Eh! exclamă ea, dând din mână cu dispreţ. Astă-noapte, a bătut la uşă baborniţa aia de jos. Ochii erau uite-aşa şi avea spume la gură: «Ce tăiem în baie la mijlocul nopţii?»…
― E clar, zise Redrick printre dinţi. Auzi, poate că-i mai bine să plecăm de-aici. Cumpărăm o casă la marginea oraşului unde nu locuieşte nimeni. O casă de-alea, părăsite.
― Şi Maimuţica?
― O, Doamne! Oare nu facem noi totul ca să-i fie cât mai bine?
Guta dădu din cap.
― Îi plac copiii. Şi ei o iubesc. Nu sunt ei de vină că…
― Da. Bineînţeles că nu sunt ei de vină.
― Păi, ce să-ţi mai spun? A sunat unul care nu s-a prezentat. I-am spus că eşti la pescuit.
Redrick puse cana pe masă şi se ridică.
― Bine. Mă duc totuşi să mă spăl. Mai am încă o groază de treburi.
Se încuie în baie, aruncă îmbrăcămintea într-un cazan de rufe, iar boxul, piuliţele, ţigările şi alte mărunţişuri le puse pe o policioară. Se învârti mult timp sub duş, sub o apă fierbinte, care parcă era clocotită. Oftând şi gemând, îşi frecă corpul cu o mănuşă din burete aspru până când pielea deveni roşie. Pe urmă închise apa, se aşeză pe marginea băii şi îşi aprinse o ţigară. Apa huruia prin ţevi… Guta făcea zgomot cu vasele în bucătărie, de unde venea miros de peşte prăjit. Pe urmă, Guta bătu la uşă şi îi aduse lenjerie curată.
― Hai mai repede. Se răceşte peştele.
Îşi reveni complet şi începu din nou să comande. Zâmbind, Redrick se îmbrăcă şi se întoarse la bucătărie numai în chiloţi şi maieu.
― Uite-acum pot să şi mănânc, zise, aşezându-se pe scaun.
― Boarfele le-ai pus în cazan?
― Îhî, răspunse cu gura plină. Bun peştele.
― Ai pus apă peste ele?
― Nu… Sunt vinovat, sir. Promit că nu mai fac, sir. Da' mai lasă-le, că ai destul timp. Mai stai puţin!
O prinse de mână şi încercă s-o pună pe genunchi, dar ea se feri uşor şi se aşeză alături.
― Va să zică îţi neglijezi bărbatul, zise Redrick, îndopându-se din nou. Deci mă dispreţuieşti.
― Ce fel de bărbat oi fi acuma, nu ştiu! Un sac gol, nu bărbat. Stai să te umplu mai întâi.
― Şi dacă?… Mai sunt minuni pe lumea asta.
― Lasă, că n-am văzut minuni d-astea de la tine. Poate vrei să bei ceva?
Redrick se juca absent cu furculiţa.
― Nu. Cred că nu. (Se uită la ceas şi se ridică.) O să plec acum, aşa că pregăteşte-mi costumul cel mai bun. Ştii tu: categoria extra. O cămăşuţă, cravată…
Se îndreptă spre cămară, lipăind cu picioarele goale şi curate pe pardoseala răcoroasă. Intră şi se încuie. Îşi puse şorţul de cauciuc, mănuşile de cauciuc lungi până la cot, şi începu să scoată pe masă tot ce era în sac. Două «biberoane», o cutie cu «ace de siguranţă», nouă «baterii», trei «brăţări» şi încă un cerc, tot ca o «brăţară», dar dintr-un metal alb şi uşor, având un diametru mai mare cu vreo treizeci de milimetri. Şaisprezece bucăţi de «stropi negri» în pachetul de polietilenă. Doi «bureţi» cât pumnul, foarte bine păstraţi. Trei «bâze». Un borcan cu «lut sifonat»… În sac mai rămăsese un container de porţelan greu, bine împachetat în vată de sticlă, dar Redrick nu puse mâna pe el. Scoase ţigările şi îşi aprinse una, uitându-se la toată marfa de pe masă.
Pe urmă trase un sertar, scoase o foaie de hârtie, un ciot de creion şi o numărătoare cu bile. Ţinând ţigara în colţul gurii şi clipind din ochi din cauza fumului, scria cifră după cifră, înşirându-le pe trei coloane. Făcu totalul primelor două coloane. Sumele erau destul de impunătoare. Stinse mucul de ţigară în scrumieră, deschise cu precauţie cutia şi răsturnă «acele de siguranţă» pe hârtie. În lumina electrică, acele păreau albăstrui şi numai câteodată aruncau jerbe de culoare spectrală: roşu, galben, verde. Luă unul dintre ele şi, cu grijă, ca să nu se înţepe, îl puse între degetul mare şi arătător. Pe urmă, stinse lumina şi mai aşteptă puţin ca să se obişnuiască cu întunericul. Acul «tăcea». Îl puse la o parte, pipăi altul şi îl prinse intre degete. Nimic. Apăsă mai tare, riscând să se înţepe, şi acul începu să «vorbească». Izbucniră jerbe slab roşietice, ce străbăteau rapid acul şi care se răriră dintr-o dată, schimbându-se în verde. Câteva secunde, Redrick admiră acest joc straniu de artificii, care, aşa cum aflase din «Expuneri», trebuia să însemne ceva. Poate ceva foarte important. Pe urmă, punându-i separat pe primul, luă altul…