În total au fost şaptezeci şi trei de «ace de siguranţă», din care «vorbeau» douăsprezece. De altfel, şi celelalte trebuiau să «vorbească», dar pentru asta forţa degetelor nu era suficientă. Era nevoie de o maşină specială, mare cât masa. Redrick aprinse din nou lumina şi adăugă încă două cifre la cele scrise. Şi numai după aceea se hotărî.
Băgă mâinile în sac şi, ţinându-şi respiraţia, scoase şi puse pe masă un pachet moale. Îl privi un timp, îngândurat, frecându-şi bărbia cu dosul palmei. Pe urmă, luă creionul îl învârti între degetele înmănuşate şi iar îl aruncă. Scoase o ţigară şi, privind mereu pachetul, o fumă toată.
― Ce dracul, zise tare. Luă pachetul cu hotărâre şi îl băgă înapoi în sac. Şi cu asta, gata! Ajunge!
Răsturnă imediat «acele» înapoi în cutie şi se ridică. Era timpul să plece. Probabil că i-ar fi prins bine o jumătate de oră de somn ca să-şi limpezească gândurile, dar, pe de altă parte, mult mai folositor era să ajungă la întâlnire mai devreme şi să vadă cum şi ce. Aruncă mănuşile, atârnă şorţul şi, fără să stingă lumina, ieşi din cămară.
Costumul era deja pus pe pat şi Redrick începu să se îmbrace. Tocmai îşi făcea nodul la cravată în faţa oglinzii, când în spate scârţâi uşor parchetul şi auzi o răsuflare precipitată. Luă imediat o mină serioasă, ca să nu pufnească în râs.
― Bau! se auzi lângă el o voce subţire şi cineva îl prinse de picior.
― Ah! ţipă Redrick, leşinând pe pat.
Maimuţica, râzând şi chicotind, se urcă imediat pe el. Îl călca, îl trăgea de păr şi îi înşira noutăţile:
― Vecinul Willi a rupt piciorul păpuşii, la etajul trei a apărut un pisoi alb cu ochii roşii, probabil că nu a fost cuminte şi s-a dus în Zonă. Seara am mâncat griş cu lapte şi cu dulceaţă, nenea Cremă-de-ghete iar a tras la măsea, s-a îmbolnăvit şi a plâns. Da' de ce peştele nu se îneacă în apă? De ce mama n-a dormit noaptea? De ce sunt cinci degete, mâinile numai două şi nasul singur?
Redrick îmbrăţişă încet o vietate caldă, care se urca pe el şi îl privea cu ochii mari, negri şi lipsiţi de albul pupilelor. Se lipise de faţa lui cu obrăjorul moale, acoperit de un pufuşor auriu. Redrick repeta întruna.
― Maimuţico… Ah! Maimuţico!
Deodată sună telefonul chiar lângă urechea lui. Întinse mîna şi ridică receptorul.
― Da.
În receptor tăcere.
― Alo? Alo?
Nimeni nu răspunse. Pe urmă, se auzi un zgomot ca şi cum la celălalt capăt al firului s-ar fi închis telefonul. Apoi se auzi tonul. Redrick se ridică, o lăsă pe Maimuţică jos, deja n-o mai asculta, îşi puse pantalonii şi haina. Maimuţica vorbea fără întrerupere, în timp ce el zâmbea absent, astfel că, în scurtă vreme, auzi: «Tata şi-a muşcat limba şi a înghiţit-o». Pe urmă, îl lăsă în pace.
Se întoarse în cămară, puse într-o servietă tot ce era pe masă, fugi în baie după box, din nou se întoarse în cămară, luă servieta într-o mână şi coşul cu sacul în cealaltă, ieşi şi încuie meticulos uşa cămării, după care strigă la Guta: «Am plecat!».
― Când te întorci? întrebă Guta, ieşind din bucătărie. Se pieptănase deja, se fardase şi nu mai avea pe ea halatul, ci o rochie de casă, care-i plăcea lui cel mai mult, de-un albastru strălucitor şi cu decolteul larg.
― Te voi suna.
Se uită la ea, se apropie şi, aplecându-se, o sărută pe decolteu.
― Hai, du-te o dată, a zis încet Guta.
― Da' eu? Şi pe mine? ciripi Maimuţica, strecurându-se între ei.
Trebui să se aplece şi mai mult. Guta se uită la el nemişcată.
― Fleacuri, spuse el. Nu te-ngrijora. O să te sun.
Pe scară, cu un etaj mai jos, Redrick văzu un individ corpolent, într-o pijama vărgată. Cotrobăia la yala uşii sale. Din adâncurile întunecoase ale apartamentului său, răzbătea un miros de acreală caldă. Redrick se opri şi îl salută:
― Bună-ziua.
Grăsanul se uită cu teamă la el, peste umăru-i puternic şi mormăi ceva.
― Soţia dumneavoastră a fost la noi azi-noapte, spuse Redrick. Zicea că tăiem ceva. E o neînţelegere.
― Nu-mi pasă, bombăni omul în pijama.
― Nevastă-mea a spălat rufe aseară, continuă Redrick. Dacă v-a deranjat, vă rugăm să ne scuzaţi.
― Da' eu n-am zis nimic. Vă rog…
― Atunci mă bucur foarte mult.
Coborî, iar când ajunse în garaj, puse coşul împreună cu sacul într-un colţ, îl acoperi cu o bancă veche şi după ce se mai uită o dată peste tot ieşi în stradă.
Nu era mult de mers: două cartiere până la piaţă, apoi printr-un parc şi încă un cartier până la Bulevardul Central. În faţa Metropolului strălucea, ca-ntotdeauna, un şir multicolor de maşini, iar «boys» în scurte de culoarea zmeurei cărau geamantane. Nişte tipi solizi, ce păreau a fi străini, se strânseseră în grupuleţe de câte doi sau trei, discutau şi fumau stând pe scara de marmură. Redrick se hotărî să nu intre acolo deocamdată. Se aşeză sub o umbrelă în faţa unei cafenele mici de vizavi, comandă o cafea şi îşi aprinse o ţigară. La doi paşi de el stăteau la o măsuţă trei inşi din poliţia internaţională, îmbrăcaţi în civil. Erau grăbiţi şi mâncau în tăcere cârnaţi prăjiţi «à la Marmont». Între timp băuseră bere neagră din halbe înalte, de sticlă. Alături, la vreo zece paşi, un sergent mânca posomorât cartofi prăjiţi. Casca albastră zăcea răsturnată pe jos; alături, stătea atârnată de spătarul scaunului centura cu tocul pistolului. În afară de ei, la cafenea nu mai era nimeni. Ospătăriţa, o femeie în vârstă, o necunoscută, stătea deoparte şi, din când în când, căsca, ducându-şi mâna delicat la buzele rujate. Era nouă fără douăzeci.
Redrick observă că din hotel iese Richard Nunan, care-şi punea din mers pălăria moale. Cobora sprinten pe scară, micuţ, rotofei şi roz, iar pe faţă i se citea bunăstarea. Era proaspăt, plin de viaţă şi părea cunvins că nu-l aşteptau nici un fel de neplăceri. Ferindu-şi faţa cu palma, se uită la Nunan cum se aşază la volan, preocupat şi grijuliu, cum mută ceva de pe scaunul din faţă în spate, cum se apleacă şi-şi aranjează oglinda retrovizoare. Pe urmă, Peugeotul scoase un norişor de fum albăstrui, claxonă un african îmbrăcat în burnus şi ieşi voios pe stradă. Judecând după toate, Nunan mergea la Institut şi asta însemna că va trebui să ocolească fântâna şi să treacă pe lângă cafenea. Era prea târziu ca să se mai ridice şi să plece. Atunci, Redrick îşi ascunse faţa în palmă şi se aplecă deasupra ceştii. Inutil însă. Peugeotul claxona puternic, scrâşni din roţi şi se auzi vocea însufleţită a lui Nunan.
― Hei, Schuhart! Red!
Înjurând în gând, Redrick îşi săltă capul. Nunan se îndrepta spre el, strălucind de amabilitate şi întinzând mâna din mers.
― Ce faci aici, aşa de devreme? întrebă el, apropiindu-se. Mulţumesc, mămico, îi aruncă el ospătăriţei. N-am nevoie de nimic. Şi din nou spre Redrick: Nu te-am mai văzut de-o sută de ani! Pe unde te-ai mai ascuns? Cu ce te mai ocupi?
― Eh… şi tu, zise, fără plăcere, Redrick. Cu mărunţişuri.
Se uită cum Nunan, atent, dar hotărât, se aşeză alături pe un scaun şi dădu la o parte, cu mânuţele lui pufoase, paharul cu şerveţele şi farfuria pe care fuseseră sandviciurile. Asculta cum Nunan pălăvrăgea prietenos.
― Te-ai cam ofilit. Ce, nu dormi destul? Ştii, şi eu m-am cam încurcat în ultimul timp cu noua automatizare, dar de dormit… nu, frăţioare. Somnul e de bază la mine. N-are decât să se aleagă praful de automatizarea lor. (Deodată, se uită în jur.) Pardon, poate aştepţi pe cineva? Nu te deranjez?