― Noo… spuse Redrick indolent. Am avut puţin timp liber şi m-am gândit să beau măcar o cafea…
― N-am să te reţin prea mult, zise Dick, şi se uită la ceas. Ascultă, Red. Lasă mărunţişurile tale şi întoarce-te la Institut. Doar ştii că te primesc în orice moment. Dacă vrei, poţi să lucrezi iar cu un rus. A venit unul de curând.
Redrick dădu din cap.
― Nu. Încă nu s-a născut un al doilea Kirill. Şi, de altfel, n-am ce face în Institutul vostru. La voi e numai automatică, acum în Zonă merg numai roboţi, şi premiile, după cum înţeleg, tot ei le primesc, iar salariul de laborant nu-mi ajunge nici pentru ţigări.
― Lasă, că totul se poate aranja, îi replică Nunan.
― Da' mie nu-mi place când s-aranjează ceva pentru mine. De când mă ştiu, m-am aranjat singur şi-am să mă descurc mai departe tot singur.
― Ai devenit mândru, zise Nunan dezaprobator.
― Nu sunt mândru deloc. Însă nu-mi place să socotesc fiecare bănuţ, asta e.
― Poate că ai dreptate, zise Nunan cam absent. Se uită indiferent la servieta lui Redrick şi urmări cu degetele o monogramă de argint cu litere slavone. Aşa e, omul are nevoie de cât mai mulţi bani încât să nu se mai gândească la ei… Kirill ţi-a făcut-o cadou? întrebă el, arătând spre servietă.
― Am moştenit-o… În ultima vreme nu prea te-am văzut în «Borj».
― Poate pe tine nu te mai vede omul, protestă Nunan. Mănânc acolo aproape în fiecare zi. Aici, în «Metropol», pentru fiecare chifteluţă îţi ia şi pielea… Ascultă, zise dintr-o dată. Cum stai cu banii acum?
― Ce, vrei să te-mprumut? întrebă Redrick.
― Nu, invers.
― Să mă împrumuţi, va să zică…
― Am ceva de lucru.
― O, Doamne exclamă Redrick. Şi tu?
― Da' cine mai are? întrebă imediat Nunan.
― Sunt mulţi ca tine. Rechinii.
Nunan parcă abia acum îl înţelese şi râse.
― Nu. Nu pentru specialitatea ta principală.
― Da' pentru care?
Nunan se uită din nou la ceas.
― Uite ce e, zise ridicându-se. Vino astăzi în «Borj», pe la prânz, în jur de două. O să discutăm mai pe-ndelete.
― La două nu cred c-am să reuşesc.
― Atunci seara, pe la vreo şase. De acord?
― Să vedem, zise Redrick, şi se uită şi el la ceas. Era nouă fără cinci.
Nunan îi făcu cu mâna şi se «rostogoli» spre Peugeotul său. Redrick îl conduse cu privirea, chemă ospătăriţa şi îi ceru un pachet de «Lucky Strike», îl plăti şi, luând servieta, traversă strada fără grabă, spre hotel. Soarele deja încălzea destul de tare şi strada se umpluse de zăpuşeală umedă. Redrick simţi sub pleoape o usturime. Strânse din ochi cu putere, amintindu-şi cu necaz că nu reuşise să doarmă nici măcar o oră înainte de o afacere atât de importantă. Şi atunci se întâmplă.
Aşa ceva nu-l mai încercase niciodată în afara Zonei. Chiar şi-n Zonă numai de două, trei ori. Parcă picase, dintr-o dată în altă lume. Milioane de mirosuri se prăbuşiră peste eclass="underline" aspre, dulci, metalice, moi, periculoase, alarmante, uriaşe cât casa, micuţe ca nişte fire de praf, grosolane ca nişte bolovani, fine şi complicate ca mecanismul unui ceas. Aerul deveni tare şi în el apărură suprafeţe, muchii, colţuri. Parcă totul s-ar fi umplut cu imense bile zgrunţuroase, cu piramide alunecoase, cristale gigantice şi colţuroase şi prin astea trebuia să meargă ca-ntr-un vis, ca printr-o prăvălie întunecoasă, plină cu mobilă veche şi monstruoasă… Dură numai o clipă. Deschise ochii şi totul dispăru. Nu fusese altă lume ― însă aceeaşi lume cunoscută parcă s-ar fi întors spre el cu o faţă neştiută, se arătase pentru o clipă şi din nou se închise ermetic înainte ca el să înţeleagă ceva…
Îl curentă un claxonat puternic, nervos şi, dezmeticindu-se, Redrick mări pasul, pe urmă fugi şi se opri abia lângă peretele «Metropolului». Inima i se zbătea nebuneşte. Puse servieta pe asfalt, desfăcu rapid pachetul de ţigări şi îşi aprinse una. Trăgea tare din ea, odihnindu-se ca după o bătaie. Un policeman se opri alături şi îl întrebă grijuliu:
― Pot să vă ajut, mister?
― N-nu, scoase din el Redrick, tuşind. E zăpuşeală.
― Poate vreţi să vă conduc?
Redrick se aplecă şi ridică servieta.
― Gata. Totul e-n regulă, prietene. Mulţumesc.
Se îndreptă repede spre intrare, urcă treptele şi intră în hol. Aici era răcoare, întunecos, mohorât, cu ecouri largi. Ar fi trebuit să se-arunce într-unul din fotoliile imense de piele, ca să-şi tragă sufletul, dar şi-aşa întârziase. Reuşi numai să termine ţigara, uitându-se în jur cu ochii întredeschişi, cercetând lumea care forfotea în holul imens. Ciolănosul era deja aici şi răsfoia cam nervos nişte reviste. Redrick aruncă mucul într-o scrumieră şi intră în lift.
Împreună cu el, se buluciră un grăsun cu suflu astmatic, o damă puternic parfumată, cu un băieţel ce mânca nervos ciocolată, şi o bătrână imensă, cam prost «bărbierită». Pe Redrick îl înghesuiră într-un colţ. Închise ochii ca să nu vadă faţa băieţelului, căruia îi curgea pe bărbie salivă amestecată cu ciocolată. Nu vroia s-o vadă pe mămica lui, cu pieptul plat, pe care atârna un colier din «stropi negri» mari, montaţi în argint. Îi era silă de ochii bulbucaţi şi sclerozaţi ai grăsanului şi de negii înspăimântători de pe faţa buhăită a bătrânei. Umflatul încercă să aprindă o ţigară, dar imediat baborniţa îl puse la punct şi continuă s-o facă până la etajul cinci, unde se prăvăli afară. Imediat, umflatul îşi aprinse ţigara cu o bucurie nedisimulată, de parcă acum şi-ar fi câştigat libertăţile sale civile. Începu însă să tuşească, să hârâie, să se înece, scoţându-şi buzele ca o cămilă şi înghiontindu-l pe Redrick…
Redrick ieşi din lift la etajul opt şi păşi pe covorul moale, întins de-a lungul coridorului luminat intim de becuri mascate. Mirosea a tutun scump, a parfum parizian, a piele naturală şi lucioasă de portmoneie doldora cu bani, a dame scumpe cu cinci sute de monezi pentru o noapte şi a portţigarete4 din aur masiv. Toate aceste nimicuri, mucegaiuri respingătoare, se înmulţiseră datorită Zonei, supseseră, dar înfulecaseră de la ea, îmbuibându-se neîncetat. Zonei însă nu-i păsa de nimic şi mai ales o durea-n cot dacă ăştia se vor sătura până-n gât sau nu. Nu se sinchisea dacă tot ce era în ea va ajunge afară şi se va răspândi în toată lumea., Redrick, fără să bată, deschise uşa cu numărul 874.
Răguşitul stătea pe o masă lângă geam şi învârtea un trabuc. Era în pijama, avea părul rar şi umed, dar pieptănat cu grijă, iar faţa umflată, nesănătoasă, era bine bărbierită.
― Aha, exclamă, fără să ridice privirea. Punctualitatea este politeţea regilor. Bună ziua, băieţelul meu.
Termină de tăiat trabucul, îl luă cu ambele mâini şi, ducându-l la mustaţă, îşi plimbă nasul de-a lungul lui înainte şi înapoi.
― Dar unde-i bunul şi bătrânul Barbridge? continuă Răguşitul, ridicându-şi privirea. Avea ochii limpezi şi albaştri, îngereşti.
Redrick îşi puse servieta pe canapea, se aşeză şi îşi scoase ţigările.
― Barbridge nu vine.
― Bunul şi bătrânul Barbridge, zise Răguşitul, luând trabucul cu două degete şi ducându-l cu grijă la gură. Bătrânul Barbridge nu stă prea bine cu nervii.
Se uită în continuare la Redrick cu ochii limpezi şi albaştri, fără să clipească. De altfel nu clipea niciodată. Uşa se întredeschise şi în cameră se strecură Ciolănosul.