Se luptă cu aceste biberoane de atâta timp şi, probabil, fără nici un folos pentru omenire. În locul lui, le-aş fi dat dracului de mult şi-aş fi făcut orice altă muncă pentru aceeaşi bani. Dacă stau să mă gândesc însă, «biberoanele» astea au într-adevăr ceva bizar. De câte ori nu mi-am rupt spinarea cărându-le şi, totuşi, după cum observ, nu pot să nu mă minunez de fiecare dată. Sunt de fapt două discuri de cupru de mărimea unor farfurioare groase de 5 mm, având distanţa între ele de 400 mm. Între discuri nu se află nimic. Absolut nimic. Pustiu. Poţi să-ţi treci şi mâna printre ele, ba chiar şi capul, dacă nu cumva ţi-ai pierdut minţile mirându-te; pustiu şi iară pustiu, doar aer. Desigur, între ele o fi existând ceva, vreo forţă, acolo, dacă stau să mă gândesc. Oricum, nimeni n-a reuşit până acum nici să le apropie, nici să le depărteze.
Deh, cititorule, e cam greu să explici asemenea chestii cuiva care nu le-a văzut; e greu tocmai prin simplitatea lor, mai ales atunci când ţi se arată şi poţi să le cercetezi convingându-te, în sfârşit, despre ce este vorba. E ca şi cum ai încerca să descrii în mod ştiinţific şi cu detalii bogate, să zicem, o cană sau, Doamne-fereşte, un păhăreclass="underline" dai din mâini neştiind ce să explici amănunţit şi nu-ţi rămâne altceva de făcut decât să te răcoreşti înjurând sănătos.
În sfârşit, să presupunem că aţi înţeles despre ce este vorba şi chiar dacă ar mai fi ceva neclar, nu aveţi decât să luaţi «Expunerile» Institutului. Acolo, la fiecare reeditare, sunt şi fotografii ale acestor bidoane.
În general, Kirill s-a chinuit cu aceste «biberoane» mai bine de un an. Am lucrat cu el de la bun-început, numai că nici până acum nu prea înţeleg bine ce vrea de la ele. La drept-vorbind, însă, nici nu încerc să aflu. Mai întâi să înceapă el să înţeleagă, să se descurce singur, şi atunci am să încep poate şi eu să-l ascult. Până una-alta, mi-e clar un singur lucru: are neapărată nevoie de câteva biberoane, pe care să le meşterească, să le decapeze cu acizi, să le turtească la presă şi să le topească în cuptor. Şi abia atunci totul i se va părea clar, va fi plin de glorie şi de laude, şi chiar ştiinţa mondială se va cutremura de mulţumire. Dar, după cum înţeleg, mai e până acolo. Deocamdată n-a descoperit nimic, deşi, în ultima perioadă, s-a zbătut foarte mult. Singurul rezultat a fost acela că a prins o paloare nesănătoasă, cenuşie, a devenit tăcut, iar ochii au început să-i lăcrimeze mai des, ca la un câine bolnav (coadă-ntre picioare, urechi blegite).
Ia să fi încăput pe mâna mea oricine altcineva decât Kirill. L-aş fi dus prin toate barurile de noapte şi bordelurile din regiune (că doar le cunosc mai bine decât pe mine însumi) şi-ntr-o săptămână scoteam din el un om nou (urechi ciulite, coadă sus). Dar pentru Kirill medicamentul ăsta nu e valabil, aşa că nici măcar nu merită să te oboseşti propunându-i-l. Are altă fire.
Deci stau în depozit şi mă uit la el cum încă mai munceşte, deşi i se închid ochii de oboseală, când, deodată, mi s-a făcut milă de el, nici eu nu ştiu de ce. Atunci mă decid. Culmea este că încă nu mă hotărâsem să vorbesc, dar parcă m-a tras cineva de limbă.
― Ascultă, Kirill!
Ţinea ultimul «biberon» în echilibru, într-o asemenea poziţie încât aveai impresia că vrea să intre în el cu totul.
― Ascultă, Kirill! Dacă ai fi avut un biberon plin?
― Un «biberon» plin? repetă şi îşi arcui sprâncenele, de parcă i-aş fi spus nişte bazaconii.
― Ei da! i-am spus. Capcana ta hidromagnetică, cum îi zice… obiectul 77-B. Doar că mai are acolo, în interior, o umplutură cu reflexe albăstrui.
Observ că începe să înţeleagă. Îşi ridică ochii spre mine şi-i mijeşte, încercând să-şi ascundă sclipirile de inteligenţă şi luciditate, aşa cum îi plăcea să se exprime uneori…
― Stai! spune. Plin? Tot ca ăsta, doar că-i plin?
― Păi, da.
― Unde?
Kirill al meu tresare: «Urechi ciulite, coadă sus».
― Hai să fumăm!
Aruncă vioi «biberonul» în seif, trânteşte uşa, o încuie cu trei rotaţii şi jumătate ale unui minuscul disc şi pornim înapoi spre laborator.
Pentru un «biberon» gol, Ernest dădea patru sute de monezi, bani-gheaţă, iar pentru unul plin, ca un fiu de căţea ce sunt, i-aş fi băut până şi sângele lui spurcat. Dar, mă credeţi, nu mă credeţi, când i-am făcut acea propunere lui Kirill nu m-am gândit la bani, ci am făcut-o numai pentru că l-am văzut cum s-a înviorat şi s-a încordat ca o strună, de puteai să cânţi pe el. Acum nu reuşeam să-l mai domolesc. În drum spre laborator sărea câte patru trepte o dată, de nu mai avea omul timp să fumeze. În general îi cam spusesem totuclass="underline" şi cum e, şi unde se află, şi care e drumul cel mai bun pe care poţi să te furişezi până la el. Scoate imediat harta, găseşte garajul, pe care-l arată cu degetul, se uită la mine şi… E clar. A înţeles totul despre mine, de parcă ar fi fost ceva de neînţeles în asta!
― Ia uită-te la el! zice şi chiar zâmbeşte. Eh, ce să-i faci, trebuie să plecăm. Hai chiar mâine-dimineaţă. La nouă voi cere permisul şi galoşul, iar la zece plecăm. Ce zici?
― Mergem. Şi cine va fi al treilea?
― De ce să fim trei?
― A, nu! Ce, crezi că organizăm un picnic cu domnişoare? Dar dacă ţi se întâmplă ceva? Aici e Zona. Trebuie să fie ordine.
Zâmbeşte uşor, dând din umeri resemnat.
― Cum vrei tu. Oricum le vezi mai bine.
Ce-ar fi să nu le văd! Sigur că a fost mărinimos, n-am ce zice, s-a străduit pentru mine: un al treilea e de prisos. Mai bine să plecăm numai noi doi. N-o să ne afle nici vântul, nici pământul.
Dar eu ştiam că cei de la Institut nu mergeau în Zonă doar câte doi. Exista următoarea regulă: doi făceau treaba şi un al treilea privea, iar când era întrebat, povestea totul.
― Personal, l-aş fi luat pe Austin, continuă Kirill. Dar tu, bineînţeles, nu-l vrei. Sau nu ai nimic împotrivă?
― Ba da. Numai Austin nu. Pe Austin ai să-l iei altă dată.
Austin nu-i băiat rău, e laş şi curajos într-o proporţie normală, dar, după mine, e marcat deja de cele prin care a trecut. Lui Kirill nu pot să-i explic, dar eu aşa le văd: îşi închipuie omul că ştie şi înţelege totul despre Zonă, adică nu-i mai lipseşte decât înmormântarea. Poftim, n-are decât să moară. Numai că… fără mine.
― Bine, spune Kirill. Dar Tender?
Tender. Ăsta e al doilea laborant al său. Om obişnuit, liniştit.
― Cam în vârstă, spun. Şi are şi copii.
― Lasă, c-a mai fost în Zonă.
― Fie şi-aşa. Să rămână Tender.
A rămas să studieze harta, iar eu am pornit în galop, direct spre «Borj», pentru că voiam să halesc ceva, iar gâtlejul mi se uscase.
În sfârşit, s-o lăsăm baltă. Deci apar eu dimineaţă la nouă, ca-ntotdeauna, şi prezint permisul la intrarea de serviciu, unde stă o prăjină de sergent pe care îl mardisem anul trecut, pentru că, beat fiind, se agăţase de Guta.
― Hai noroc! îmi spune. Bă, Roşcovane, te caută în tot Institutul…
Îl întrerup imediat, cavalereşte.
― Nu-ţi sunt Roşcovan şi nu te-nghesui să-mi fii prieten, huidumă suedeză!
― Doamne Dumnezeule, Roşcovane! exclamă mirat. Dar toată lumea îţi spune aşa.
Înainte de a merge în Zonă sunt întotdeauna cam nervos, iar pe deasupra, acum, mai sunt şi treaz, aşa că l-am apucat de harnaşament şi i-am aruncat în faţă câteva vorbe, care îi reaminteau în mod detaliat de arborele său genealogic şi de persoana sa. El a scuipat alături şi, înapoindu-mi permisul, mi-a spus cu un glas de-ţi pătrundea frigul în oase: