Redrick dădu din cap şi se duse spre uşă. Răguşitul îl conduse, punându-i mîna pe umăr.
― Aş fi vrut să mă-nţelegi, continuă el. Până acum, totul a fost bine, foarte frumos ş.a.m.d., iar «inelul» este chiar minunat. Înainte de toate însă, avem nevoie de două lucruri: fotografiile şi containerul plin. Adu-ne aparatul de fotografiat, dar cu filmul făcut, şi containerul de porţelan plin şi n-o să mai trebuiască să mergi în Zonă niciodată.
Redrick îşi scutură umărul, aruncând mâna de pe el, deschise uşa şi ieşi. Mergea din nou pe covorul moale, fără să se întoarcă măcar şi simţea tot timpul în ceafă privirea pătrunzătoare a ochilor de un albastru îngeresc. Nu mai aşteptă liftul şi coborî opt etaje pe jos.
Ieşind din «Metropol», luă un taxi şi se duse la capătul celălalt al oraşului. Şoferul era un necunoscut, proaspăt angajat, un individ cu faţa plină de coşuri şi cu nasul mare. Era unul dintre cei care năvăleau în Marmont, mai ales în ultimii ani, care căutau aventuri zdrobitoare ce puteau să le aducă bogăţii şi nestemate, faima mondială.
Aşa cum năvăleau, aşa şi rămâneau: şoferi de taxi, chelneri, muncitori în construcţii, gorile de restaurant, nişte hrăpăreţi chinuiţi de dorinţe nedefinite, nemulţumiţi de tot ce aveau, profund dezamăgiţi şi convinşi că au fost păcăliţi. Jumătate din ei se chinuiau o lună-două, apoi se întorceau acasă, blestemând şi povestind decepţiile lor aproape tuturora. Îi numărai pe degete pe cei care ajungeau stalkeri, dar aceştia mureau foarte repede, nemaiavând timp să înţeleagă ceva. Unii reuşeau să intre la Institut, cei mai răsăriţi şi citiţi putând să ocupe postul de preparator. Restul, îşi petreceau serile în bombe, se băteau din cauza neînţelegerilor în concepţii, din cauza fetelor sau, pur şi simplu, din beţie. Organizau din când în când manifestări cerând cine ştie ce, tot felul de demonstraţii de protest, de greve ― stând pe jos, în picioare sau chiar culcându-se. Pur şi simplu, exasperaseră poliţia oraşului, prefectura şi pe localnici. Însă, după un timp, se linişteau, se potoleau şi vroiau să ştie tot mai puţin de ce se află aici.
Şoferul mirosea a băutură, ochii îi erau înroşiţi ca ai unui iepure şi era foarte agitat. Începu imediat să-i povestească lui Redrick cum azi-dimineaţă a apărut pe strada lor un mort din cimitir. A venit la vechea lui casă, care fusese părăsită de mulţi ani. Plecaseră toţi de-acolo: văduva bătrânului şi fata, cu soţul şi nepoţii. Vecinii spuneau că individul murise acum vreo treizeci de ani, încă înainte de Vizită, şi acum, poftim! A apărut. A tot umblat pe lângă casă şi apoi a început să…
― Stop, zise Redrick. Opreşte aici.
Se cotrobăi prin buzunare, nu găsi mărunţiş şi trebui să schimbe o bancnotă nouă. Pe urmă, aşteptă la poartă până plecă taxiul. Vila lui Sterviatnik nu era urâtă. Două etaje, alături un pavilion de sticlă pentru partidele de biliard. O grădină îngrijită, o seră şi un chioşc alb, ascuns printre meri. Totul era îngrădit de un gard din fier forjat, vopsit în verde deschis. Redrick sună de câteva ori şi poarta se deschise încet, scârţâind. Păşi încet, fără grabă, pe o alee presărată cu pietriş fin, de-a lungul căreia se aflau tufe de trandafiri. La intrarea în vilă, îl aştepta deja pe scară Popândăul, gârbovit, negru-roşcat, arzând de nerăbdare să fie folositor. Se răsuci într-o parte, pipăi cu un picior treapta de jos, tremurând tot, se propti în el şi începu să tragă şi al doilea picior, în timp ce dădea mereu cu mâna sănătoasă spre Redrick: Acum, acum…
― Hei, Roşcovane, se auzi din grădină vocea unei femei.
Redrick întoarse capul şi zări prin frunziş, alături de acoperişul alb şi dantelat al chioşcului, nişte umeri goi, bronzaţi, o gură de-un roşu aprins şi o mână care îi făcea semne.
Îl salută pe Popândău cu o mişcare scurtă din cap, se întoarse din drum şi se îndreptă spre chioşc, direct prin tufele de trandafiri, călcând pe iarba verde, mătăsoasă.
Într-o poieniţă era aruncată o saltea imensă, roşie, pe care stătea lungită Dina Barbridge. Avea un pahar în mână şi purta un costum de baie aproape invizibil. Alături de saltea, stătea aruncată o carte cu coperte fistichii, iar în umbra unui tufiş era pusă o frapieră strălucitoare, din care răsărea gâtul subţire şi lung al unei sticle.
― Hai noroc, Roşcovanule, zise Dina Barbridge, salutându-l cu paharul. Dar unde-i papa? Iar a dat de bucluc?
Redrick se apropie şi, ţinând la spate servieta, o privi de sus. Da. Sterviatnik ceruse într-adevăr în Zonă nişte copii de minune. Dina era robustă, avea pielea ca de atlaz, fără nici un cusur, fără o cută măcar. O sută cincizeci de livre de carne delicioasă: trupul unei tinere de douăzeci de ani. În plus de asta, avea ochii ca de smarald, ce sclipeau tainic, o gură mare, umedă, cu dinţii albi şi strălucitori, părul pana-corbului. Tot corpul îi lucea în soare: umeri, pântece, coapse, doar cu o mică umbră între sânii aproape goi. Stătea şi o privea sincer, deschis, fără nici o reţinere, iar ea se uita la el de jos, zâmbind înţelegătoare. Pe urmă, duse paharul la gură şi înghiţi de câteva ori:
― Vrei? întrebă ea, lingându-şi buzele şi, aşteptând atât cât trebuia ca dublul înţeles să ajungă la el, îi întinse paharul.
Redrick întoarse capul, căutând, un loc unde să stea. Găsi un şezlong în umbră, se aruncă în el şi îşi întinse picioarele.
― Barbridge e-n spital. Îi taie picioarele.
Tot zâmbind, se uita la el numai cu un ochi, celălalt fiind acoperit de cascada de păr negru ce i se revărsa pe umăr. Zâmbetul îi îngheţă însă imediat ― un rânjet de zahăr pe faţa bronzată. Pe urmă clătină paharul absentă, parcă ascultând clinchetul gheţii ce se lovea de pereţi şi întrebă:
― Amândouă picioarele?
― Da. Amândouă. Poate de la genunchi, dar s-ar putea şi mai de sus.
Ea puse paharul jos şi îşi dădu părul la o parte. Nu mai zâmbea.
― Păcat. Şi, va să zică tu…
Numai Dinei Barbridge i-ar fi putut povesti cum se întâmplase totul. Probabil că ar fi putut chiar să-i spună cum se întorsese la maşină, ţinând boxul în pumn, cum îl implorase Barbridge şi îi promisese Globul de Aur. Şi n-o făcuse pentru el, ci pentru copii, pentru ea şi pentru Archie. Dar nu-i spuse. Băgă mâna în buzunar, scoase un pachet de bancnote şi, fără să spună un cuvânt, îl aruncă pe salteaua roşie, direct la picioarele lungi şi goale ale Dinei. Banii se desfăcură într-un evantai larg, din care Dina luă câţiva. Absentă, începu să se uite lung la ei, de parcă ar fi văzut pentru prima dată aşa ceva.
― Deci ăsta-i ultimul salariu, zise ea.
Redrick se întinse de la şezlong până la frapieră şi, scoţând sticla, se uită la etichetă. De pe sticla neagră se prelingeau picături de apă şi atunci Redrick o ţinu într-o parte ca să nu-i ude pantalonii. Nu-i plăcea whiskyul scump, dar acum era bun şi ăsta. Vru să bea chiar din sticlă, dar îl opriră nişte sunete de protest din spate. Întoarse capul şi văzu că, în poieniţă, intră grăbit Popândăul, clătinându-se pe picioarele strâmbe. Ţinea în faţă, cu ambele mâini, un pahar înalt cu o băutură transparentă. Se chinuia mult, transpiraţia îi curgea pe faţa neagră-roşcată şi ochii însângeraţi aproape îi ieşiseră din orbite. Văzând că Redrick se uită la el, întinse paharul cu disperare şi parcă mugi sau scânci, deschizând larg gura ştirbă.
― Aştept, aştept, zise Redrick şi băgă sticla înapoi în frapieră.
Popândăul ajunse în sfârşit, îi dădu paharul lui Redrick şi, cu o familiaritate timidă, îl bătu uşor pe umăr cu mâna sa paralizată.