― Mulţumesc, Dickson, spuse serios Redrick. Exact ce-mi lipsea acum. Ca-ntotdeauna eşti la înălţime, Dickson.
Şi, în timp ce Popândăul dădea din cap bucuros şi se bătea cu mâna sănătoasă pe picior, Redrick ridică solemn paharul spre el, îl salută şi bău jumătate dintr-o înghiţitură. Pe urmă, se uită la Dina.
― Vrei, întrebă, arătîndu-i paharul.
Nu-i răspunse. Împăturea o bancnotă pe jumătate, apoi încă o dată şi încă o dată.
― Lasă, că n-o să mori, îi zise. Papa are…
Ea îl întrerupse.
― Va să zică, l-ai scos. L-ai cărat în spinare ca prostul prin toată Zona… Papă-lapte ce eşti! Ai scăpat aşa un prilej…
Redrick, uitând de pahar, o privea perplex. Ea se ridică şi se apropie, călcând banii împrăştiaţi. Se opri în faţa lui, înfigându-şi pumnişorii strânşi în şoldurile alunecoase, unduitoare, acoperindu-i tot universul cu corpul ei minunat ce mirosea a parfum şi a transpiraţie dulce.
― Uite-aşa ar face cu voi în jurul degetului, idioţilor… Uite-aşa… pe oasele voastre, capete seci. Aşteaptă, aşteaptă mult şi bine. Chiar şi-n beţe o să umble pe tărtăcuţele voastre. O să vă arate încă ce înseamnă mila şi dragostea de frate! ţipa Dina. Harta şi capcanele, aşa-i? Dobitocule! După mutra ta pistruiată văd că ţi-a promis. Aşteaptă, că-ţi dă el hartă. Iartă, Doamne, sufletul tâmpit al roşcovanului Redrick Prostul…
Atunci Redrick se ridică, fără grabă, şi îi trase o palmă cu putere. Tăcu brusc, căzând ca secerată pe iarbă şi îşi îngropă faţa în palme:
― Imbecilule… Roşcovane… mormăia neinteligibil. Să pierzi un aşa prilej… Aşa un prilej…
Redrick, privind-o, termină de băut din pahar şi fără să se întoarcă i-l pasă Popândăului. Nu mai avea ce să discute aici. Într-adevăr, Zona îi dăduse lui Sterviatnik nişte copii excepţionali, iubitori şi respectuoşi. Ieşi pe stradă şi reuşind să prindă un taxi, îi spuse şoferului să-l ducă la «Borj».
Trebuia să termine cât mai repede toate treburile şi apoi să doarmă în neştire. Pica de somn, în faţa ochilor totul plutea, iar, până la urmă, cedând, aţipi şi se lăsă cu tot corpul pe servietă. Se trezi numai atunci când şoferul îl scutură de umăr.
― Am ajuns, mister.
― Unde suntem? întrebă buimac. Doar ţi-am spus să mă duci la bancă.
― Nu, mister. Aţi vrut să mergeţi la «Borj»! Uite şi «Borjul».
― Bine, bine, cedă Redrick. Oi fi visat ceva.
Plăti şi coborî cu greu, abia târându-şi picioarele amorţite. Asfaltul se încălzise deja şi se făcuse foarte cald. Redrick simţea că transpirase tot, gura îi era cleioasă şi parcă puţea, ochii îi lăcrimau. Înainte de a intra, se uită în jur. Strada era pustie la ora asta, ca de obicei. Prăvăliile de peste drum nu se deschiseseră încă şi chiar «Borjul» era practic închis acum. Dar Ernest era la post. Ştergea paharele, uitându-se mohorât la trei tipi ce stăteau la un pahar de vin, la o măsuţă din colţ. Pe celelalte măsuţe, stăteau aruncate scaunele întoarse, iar un negru pe care nu-l cunoştea, în sacou alb, ştergea pe jos. Un alt negru se încovoia sub greutatea unor lăzi cu bere pe care le căra în spatele tejghelei. Redrick veni la tejghea, puse pe ea servieta şi salută: «Bună ziua!». Ernest mormăi ceva neprietenos.
― Dă-mi bere, zise Redrick şi căscă.
Ernest trânti pe tejghea o halbă goală, scoase din frigider o sticlă, o deschise şi răsturnă conţinutul în hajbă. Redrick, căscând şi acoperindu-şi gura cu palma, începu deodată să se uite fix la mâna lui Ernest. Tremura. Gâtul sticlei se ciocni de câteva ori de halbă, în timp ce Redrick îşi ridică privirea mirată spre faţa lui Ernest. Pleoapele lui grele păreau complet coborâte, gura mică i se schimonosise, iar obrajii graşi îi atârnau. Negrul cu mătura râcâia sub taburet, pe lângă picioarele lui Redrick, tipii din colţ se certau cu răutate şi patimă pentru nişte curse de cai. Negrul care căra lăzile îl îmbrânci cu fundul pe Ernest aşa de tare încât acesta era gata-gata să se prăbuşească. «Coloratul» mormăi nişte scuze, iar Ernest întrebă cu o voce sugrumată.
― Ai adus?
― Ce s-aduc?
Redrick se uită peste umăr şi văzu cum unul dintre tipi se ridică molcom de la masă şi se îndreptă spre ieşire. Se opri în uşă şi îşi aprinse o ţigară.
― Hai să vorbim, îl îndemnă Ernest.
Negrul cu mătura se oprise între Redrick şi uşă. Doar Cremă-de-ghete se putea compara cu un negru aşa de barosan, numai că acesta din urmă era de două ori mai lat.
― Hai să mergem, zise Redrick şi luă servieta. Somnul îi dispăruse şi ochii parcă i se mai limpeziră.
Se duse după tejghea, strecurându-se pe lângă negrul cu lăzile de bere, care se lovise probabil la mână pentru că îşi sugea degetul. Se uita la Redrick pe sub sprâncene. Şi ăsta era un negru vânjos, cu nasul rupt şi cu urechile tocate. Ernest intră în camera din spate şi Redrick îl urmă, pentru că acum toţi trei tipii stăteau la ieşire, iar negrul cu mătura se postase în faţa uşii depozitului din camera, din spate. Ernest se dădu la o parte şi, cocoşându-se, se aşeză pe un scaun de lângă perete. De la o masă, se sculă căpitanul Quarterblood, galben şi suferind, iar de undeva din stânga apăru un tip solid de la ONU, cu casca trasă pe ochi. Acesta din urmă îl pipăi cu palmele sale uriaşe peste tot corpul. Se opri, lângă buzunarul drept, scoase boxul şi îl împinse încet spre căpitan. Redrick se apropie de masă şi puse servieta pe ea.
― Putoare! Ce-ai făcut, putoare? îl întrebă perplex pe Ernest.
Acesta mişcă din sprâncene, abătut, şi dădu din umeri. Totul era clar. În uşă, stăteau deja amândoi negrii şi rânjeau. Nu mai era altă uşă, geamurile erau închise şi, colac peste pupăză, ferestrele aveau gratii groase şi solide.
Căpitanul Quarterblood, cu faţa schimonosită de dezgust, scotoci în servietă cu ambele mâini şi aşeză pe masă două «biberoane» micuţe, nouă «baterii», şaisprezece «stropi negri» de diferite mărimi în pachetul de polietilenă, doi «bureţi» în excelentă stare şi un borcan cu «lut sifonat».
― În buzunare mai ai ceva? întrebă încet căpitanul Quarterblood. Hai, scoate!
― Târâtură, scrâşni Redrick. Scârnăvie.
Bagă mâna la piept şi azvârli pe masă pachetul de bancnote. Acestea se răspândiră în toate părţile.
― Hait. Mai ai?
― Ia-i, ia-i, urlă Redrick, smulgând din buzunar al doilea teanc şi aruncându-l pe jos. Haleşte-i şi să-ţi stea-n gât!
― Mda, foarte interesant, spuse calm căpitanul Quarterblood. Acum ridică-i şi dă-mi-i.
― Dumnezeu să ţi-i dea, îi răspunse Redrick punându-şi mâinile la spate. Să ţi-i strângă slugoii tăi. Şi-n definitiv, ridică-i singur.
― Adună banii, stalker, insistă Quarterblood, fără să ridice glasul. Îşi propti pumnii în masă şi se aplecă uşor înainte.
Au tăcut câteva secunde, privindu-se drept în ochi, apoi Redrick, mormăind o înjurătură, se lăsă pe vine şi începu să strângă în scârbă banii. Negrii din spatele lui chicoteau, iar tipul de la ONU îi aprobă pufnind pe nas.
― Nu mai pufni, bă, că-ţi zboară mucii, îi strigă Redrick.
Se târa deja în genunchi, culegea fiecare hârtiuţă, apropiindu-se tot mai mult de inelul din cupru înnegrit, ce stătea culcat într-o scobitură din parchet, plină de murdărie. Se răsuci într-o parte ca să-i vină mai uşor. Striga încontinuu înjurături murdare, toate pe care şi le amintea, şi dacă nu mai ştia le inventa pe loc. Când sosi momentul, tăcu, se agăţă de inel şi opintindu-se îl trase în sus cu toată puterea. Nici nu se trânti bine capacul de podea, că Redrick deja sărise cu capul înainte, în pivniţa de vinuri, în întunericul umed şi rece.