Căzu în mâini, rostogolindu-se, sări apoi în picioare şi se năpusti înainte, deşi nu vedea nimic, bizuindu-se doar pe amintiri şi noroc. Gonea prin trecerea îngustă dintre stivele de lăzi, smulgându-le şi dărâmându-le în fugă, auzind cum se prăbuşeau cu zgomot şi se îngrămădeau în urma lui. Aluneca mereu, fugind pe trepte nevăzute până când se aruncă cu tot corpul în uşa acoperită cu tablă ruginită. Aceasta sări din balamale cu un scrâşnet sinistru şi se pomeni în garajul lui Ernest. Tremura tot şi respira greu, avea ochii înecaţi în pete roşii, sângerii, iar inima se zbătea greu, cu bătăi bolnăvicioase, stându-i parcă în gât şi înăbuşindu-l. Nu se opri însă nici o secundă, ci se repezi imediat într-un colţ îndepărtat, unde zăcea un munte de vechituri. Îl dărâmă cu mâinile zdrelite şi scoase la iveală o spărtură în peretele garajului, acolo unde erau smulse câteva scânduri. Se culcă pe burtă şi se târî prin gaură, auzind cum se rupe ceva din haina lui, dar deja nu-l mai interesa nimic. Era în curtea strâmtă ca un şanţ, plină cu lăzi de gunoaie. Se aruncă printre ele, îşi dădu jos haina care se rupsese şi îşi aruncă cravata. Apoi se cercetă în grabă să vadă cum arată, îşi scutură pantalonii şi sări în picioare. Străbătu în goană curtea şi se aruncă într-un tunel strâmt şi urât mirositor care dădea într-o curte vecină. Îşi încorda auzul în timp ce fugea, dar sirenele încă nu se auzeau şi atunci începu să fugă şi mai repede, speriind băieţii care se fereau din calea lui. Se strecura printre rufele întinse, se târa prin spărturile gardurilor putrezite, vrând să iasă cât mai repede din acest cartier, până când căpitanul Quarterblood nu-l va încercui. Cunoştea împrejurimile ca pe propriul buzunar. În copilărie, se jucase şi hoinărise prin toate aceste curţi, subsoluri, spălătorii părăsite şi depozite de cărbune. Avea aici cunoscuţi şi chiar prieteni, iar în alte împrejurări ar fi putut să se ascundă şi să stea chiar o săptămână întreagă. Dar nu pentru asta «a evadat cu neruşinare de sub arest, câştigând dintr-o dată douăsprezece luni în plus».
A avut mare noroc. Pe strada 7 se desfăşura, urlând şi ridicând praful, o demonstraţie a unei asociaţii oarecare ― vreo două sute de oameni la fel de ciufuliţi şi neîngrijiţi ca şi el, ba chiar şi mai rău, de parcă toţi s-ar fi strecurat abia acum prin spărturile din garduri şi ar fi răsturnat lăzile de gunoi, şi, în plus, ar fi petrecut înainte o noapte zbuciumată într-un depozit de cărbune. Răsări de sub un gard, se aruncă în mulţime şi, dând din coate, călcând în picioare, primind pumni după ceafă şi nerămânând nici el dator, o străbătu pieziş, până ajunse de partea cealaltă a străzii. Acolo se strecură din nou pe sub un gard exact în momentul în care, în faţă, se auzi vuietul binecunoscut şi detestabil al patrulelor care îi obligă pe demonstranţi să se oprească şi să se strângă ca o armonică. Dar acum ajunsese în alt cartier şi căpitanul Quarterblood nu putea şti în care anume.
Redrick ieşi spre garajul său în dreptul depozitului de aparate radio-TV, însă trebui să aştepte un timp până când muncitorii terminară de încărcat un camion cu televizoare aflate în cutii mari de carton. Se cuibări în tufişurile pipernicite de liliac, în faţa peretelui înalt şi lipsit de ferestre al casei vecine, îşi trase sufletul puţin şi fumă o ţigară. Trăgea din ea cu sete, stând pe vine şi rezemându-se cu spatele de tencuiala aspră a brandmauerului. Din când în când, ducea mâna la obraz ca să-şi potolească tresăritul nervos, în timp ce se gândea, se gândea şi iar se gândea. Când auzi claxonul camionului cu muncitori care tocmai se târa după un gard, Redrick începu să râdă şi spuse încet în urma camionului: «Mulţumesc, mă băieţi, că m-aţi oprit, prostul de mine, şi că mi-aţi dat timp de gândire». Şi din acest moment începu să se mişte repede, dar calm şi îndemânatic de parcă lucra în Zonă.
Intră fără zgomot în garajul său, printr-o intrare secretă; dădu la o parte bancheta şi băgă mâna în coş. Scoase cu grijă pachetul din sac şi îl strecură la piept. Pe urmă, luă dintr-un cui o haină veche şi roasă, îşi îndesă pe cap o şapcă jegoasă şi unsuroasă pe care o găsi într-un colţ. Printre crăpăturile din poarta garajului se strecurau în semiîntunericul din garaj raze subţiri de lumină pline de praf strălucitor. În curte, copiii ţipau veseli şi cu patimă şi tocmai vroia să plece când recunoscu dintr-o dată vocea fetiţei sale. Atunci se apropie de cea mai mare crăpătură şi, un timp, se uită cum Maimuţica se agită ţinând în fiecare mână câte un balon şi cum alerga în jurul leagănului nou. Trei baborniţe, vecinele lui, croşetau stând pe bancă şi, uitându-se din când în când la Maimuţica, strângeau din buze cu răutate şi comentau de zor, cotoroanţele naibii, iar copiii… nimic. Se jucau cu ea ca şi cum totul ar fi fost în regulă. Nu degeaba le făcuse un tobogan de lemn, o căsuţă pentru păpuşi şi leagănul… Ba chiar şi banca asta pe care se răstigniseră cotoroanţele, tot el o făcuse. «Ei bine, lasă», murmură şi se îndepărtă de crăpătură, privi pentru ultima oară garajul şi ieşi prin intrarea secretă.
La marginea de sud-vest a oraşului, lângă o benzinărie părăsită, la capătul Străzii Minerilor, se afla o cabină telefonică. Numai Dumnezeu ştie cine o mai folosea acum, pentru că în jur erau numai case părăsite. Mai departe, spre sud, se întindea până la orizont terenul viran al fostei gropi de gunoi a oraşului. Redrick se aşeză în umbra cabinei, direct pe pământ, şi strecură mâna în groapa de sub ea. Simţi mânerul pistolului prin hârtia prăfuită şi unsuroasă. Cutia de zinc cu cartuşe era tot la locul ei, la fel şi săculeţul cu «brăţări» şi portofelul vechi, cu documente false. Ascunzătoarea rămăsese nedescoperită. Pe urmă îşi dădu jos haina de piele şi şapca şi băgă mâna la piept. Stătu un minut întreg cântărind în palmă capsula de porţelan ce conţinea o moarte sigură, inevitabilă, şi din nou simţi cum i s-a strâns şi a început să-i zvâcnească obrazul.
― Măi, Schuhart, murmură fără să-şi audă vocea. Ce faci, canalie? Cu chestia asta or să ne sugrume pe toţi… Îşi apăsă cu putere obrazul ce tresărea violent, zadarnic însă. Ticăloşilor, zise tare, gândindu-se la muncitorii care încărcaseră camionul cu televizoare. Dacă nu mi-aţi fi stat în cale, o aruncam înapoi în Zonă şi nici dracu n-o mai vedea.
Se uită în jur cu tristeţe. Deasupra asfaltului crăpat tremura aerul fierbinte, geamurile caselor părăsite îl priveau parcă neprietenos, iar pe terenul viran alergau drăcuşori de praf. Era singur. «Prostii, zise cu hotărâre. La urma-urmei fiecare pentru el, doar Dumnezeu e pentru toţi».
Grăbindu-se ca să nu se răzgândească din nou, puse containerul în şapcă, pe care o înfăşură apoi în haina de piele. Pe urmă se ridică în genunchi, se sprijini cu tot corpul de cabină şi o aplecă puţin. Aşeză bine pachetul gros în groapă, în care mai rămăsese mult loc liber. Lăsă cabina încet la loc, o zgâlţâi cu ambele mâini, şi se ridică scuturându-şi palmele.
― Şi cu asta, basta. Şi fără discuţii.
Intră apoi în căldura apăsătoare a cabinei, băgă o monedă în aparat şi formă un număr.
― Guta, spuse el. Te rog, nu te-ngrijora. Iarăşi m-au prins. Auzi cum suspină şi atunci se grăbi să-i zică: Sunt fleacuri. Vreo şase-opt luni acolo… şi cu vizite… Trecem noi şi prin asta, iar fără bani n-o să rămâi. Îţi trimit eu… (Ea tot tăcea.) Mâine or să te cheme la poliţie şi acolo o să ne vedem. S-o aduci şi pe Maimuţica.
― N-o să fie percheziţie? întrebă cu glas stins.