― N-are decât să fie. Acasă totul e curat. Lasă, că totul o să fie bine. Ţine coada sus… Te-ai măritat cu un stalker, aşa că nu mai plânge. Deci ne vedem mâine… Şi ţine minte. Nu te-am sunat. Te-am pupat.
Aruncă receptorul şi câteva secunde strânse din ochi cu toate puterile, scrâşnind din dinţi de-i ţiuiră urechile. Introduse altă monedă şi formă din nou un număr.
― Vă ascult, zise Răguşitul.
― Schuhart la telefon. Ascultă-mă atent şi nu mă întrerupe.
― Schuhart? se miră foarte natural Răguşitul. Care Schuhart?.
― Nu mă întrerupe, ţi-am mai zis. M-au prins, însă am reuşit să fug. Acum mă duc să mă predau. Primesc vreo doi ani jumătate sau trei şi soţia o să rămână fără bani. Să aveţi grijă să nu sufere de nimic. Înţeles? Te mai întreb o dată: ai înţeles?… Nu departe de locul unde ne-am întâlnit prima dată este o cabină telefonică. E singura pe-acolo, aşa că n-o să greşeşti. Porţelanul ăla stă sub ea. Dacă-l vreţi, îl luaţi. Nu-l vreţi, nu-l luaţi. Dar soţia mea să nu ducă lipsă de nimic. O să mai lucrăm împreună şi dacă mă-ntorc şi aflu că ai trişat… Nu te sfătuiesc. E clar?
― Am înţeles totul. Mulţumesc. După o pauză, Răguşitul întrebă: Poate vrei un avocat?
― Nu. Toţi banii îi dai soţiei. Salut!
Puse receptorul jos, se uită în jur, ieşi din cabină, îşi vârâ mâinile adânc. În buzunarele pantalonilor şi plecă, fără grabă, în sus, pe Strada Minerilor, printre casele pustii şi cu uşile încuiate, bătute în scânduri.
CAPITOLUL III
RICHARD H. NUNAN, 51 DE ANI, REPREZENTANTUL
FURNIZORULUI DE ECHIPAMENT ELECTRONIC PE
LÎNGĂ FILIALA INSTITUTULUI INTERNAŢIONAL DE
CULTURĂ EXTRATERESTRĂ DIN MARMONT
RICHARD H. NUNAN stătea la masă în cabinetul său şi desena plictisit drăcuşori într-un enorm blocnotes pentru însemnările de afaceri. Zâmbea înţelegător, dulceag, şi aproba clătinând capul, fără să-l asculte însă pe vizitator. Pur şi simplu aştepta să sune telefonul, în timp ce oaspetele, doctorul Pilmann, îl certa alene. Sau numai îşi închipuia că-l ceartă. Sau poate chiar voia să creadă că este certat.
― Am să ţin cont de toate astea, Valentin, spuse, în sfârşit, Nunan, isprăvind de desenat al zecilea drăcuşor pentru a rotunji socoteala. Închizând blocnotesul, continuă: E într-adevăr revoltător…
Valentin, întinse mâna fină şi scutură cu distincţie ţigara într-o scrumieră.
― Şi de ce anume o să ţii cont? se interesă el.
― De tot… De tot ce-ai spus, răspunse vesel Nunan, lăsându-se pe spate în fotoliu. Până la ultimul cuvânt.
― Şi ce-am spus?
― N-are importanţă, rosti Nunan. Indiferent ce-ai spus, totul se va lua în considerare.
Valentin (doctorul Valentin Pilmann, laureat al Premiului Nobel ş.a.m.d.), micuţ, elegant, îmbrăcat cu gust, stătea în faţa lui, într-un fotoliu adânc. Purta o scurtă de piele fără nici o pată, o cămaşă de-ţi lua ochii, cravata clasică uni, pantofi sclipitori, iar pe pantalonii uşor ridicaţi nu se observa nici o cută. Ochii se ascundeau în spatele unor ochelari negri, uriaşi, pe buzele palide şi fine se aşternuse un zâmbet caustic, răutăcios, iar deasupra frunţii late şi joase răsărea părul negru şi ţepos de parcă avea un arici pe cap.
― Am impresia că primeşti degeaba salariul acela fantastic, spuse el. Şi-n afară de asta cred că eşti şi sabotor, Dick.
― Ssst, şuieră Nunan. Pentru Dumnezeu, nu aşa de tare.
― Într-adevăr, continuă Valentin. Te urmăresc de mult timp şi, după părerea mea, nu lucrezi deloc…
― Un moment, îl întrerupse Nunan, şi ridică un deget grăsuţ, trandafiriu. Cum adică nu lucrez? Oare a rămas vreo singură reclamaţie nerezolvată?
― Nu ştiu, spuse Valentin, şi scutură din nou scrumul. Primim când echipament bun, când echipament prost. E-adevărat că pe cel bun îl căpătăm mai des, dar ce amestec ai în toată treaba asta, nu ştiu.
― Dar dacă nu eram eu, îi replică Nunan, pe cel bun l-aţi fi primit din an în Paşti. În afară de asta, voi, savanţii, paradiţi tot timpul instalaţiile, pe urmă faceţi reclamaţii şi atunci… cine vă protejează? Uite, de exemplu…
Brusc, Nunan uită de Valentin, pentru că sună telefonul. Smulse receptorul şi auzi:
― Mister Nunan? întrebă secretara. Din nou e domnul Lemhen.
― Fă-mi legătura.
Valentin se ridică şi puse mucul stins în scrumieră, îşi luă rămas-bun, ducându-şi două degete la tâmplă, şi ieşi drept, micuţ, dar bine făcut.
― Mister Nunan? răsună în receptor vocea cunoscută şi tărăgănată.
― Vă ascult.
― Greu vă mai prinde omul la locul de muncă, mister Nunan.
― A venit o nouă tranşă de…
― Da, am aflat deja. Mister Nunan, am sosit nu de mult, am nenumărate întrebări şi aş vrea să discutăm neapărat între patru ochi. Am în vedere ultimul contract «Mitsubishi Densi». Chestie juridică.
― La ordinele dumneavoastră.
― Atunci, dacă n-aveţi nimic împotrivă, peste vreo jumătate de oră în biroul filialei noastre. Vă convine?
― Perfect. Peste treizeci de minute.
Richard Nunan puse receptorul in furcă, se sculă, îşi frecă bucuros mâinile durdulii şi porni să se plimbe prin cabinet. Chiar începu să fredoneze un oarecare şlagăr la modă, până când se încurcă, cântă fals şi se opri râzând înţelegător. Pe urmă, îşi luă pălăria, îşi puse pe mână impermeabilul şi ieşi în anticameră.
― Baby, îi spuse secretarei. Trebuie s-o zbughesc după nişte clienţi. Rămâi să comanzi garnizoana sau, cum se zice, să aperi cetatea, iar când mă voi întoarce îţi voi aduce o ciocolăţică drept răsplată.
Secretara se îmbujoră. Nunan îi trimise o bezea şi se «rostogoli»' pe coridoarele Institutului. Unii încercară să-l prindă de poalele hainei, dar se strecură printre ei, răspunzând cu glume. Îi rugă să rămână pe poziţii fără el, le recomandă să-şi cruţe rinichii şi să nu se agite. Şi-n sfârşit, îl abandonară, nemaiputând să-l prindă. Ţâşni din clădire fluturând pe sub nasul portarului legitimaţia închisă, aşa cum obişnuia de altfel.
Deasupra oraşului atârnau nori negri, doar să-ntinzi mâna şi să-i apuci, era zăpuşeală şi primele picături cădeau şovăitoare, desenând steluţe negre pe asfalt. Aruncând ipermeabilul pe cap şi pe umeri, Nunan o luă la trap mărunt, de-a lungul şirului de maşini, până la Peugeotul său, se aruncă înăuntru şi, smulgându-şi balonzaidul, îl aruncă pe locurile din spate. Scoase din buzunarul lateral al hainei un fel de beţişor negru, rotund: AV-ul, pe care îl introduse în acumulator, împingându-l cu degetul mare până când se auzi: clic! Pe urmă, Richard se instală mai confortabil la volan, foindu-se ca o cloşcă, şi apăsă pe pedală. Peugeotul se urni fără zgomot până în mijlocul străzii şi demară puternic spre ieşirea din prezonă.
Ploaia izbucni brusc, ca şi cum din înaltul cerului s-ar fi răsturnat un bazin uriaş cu apă. Pavajul deveni alunecos şi maşina derapa la toate virajele. Nunan porni ştergătoarele şi micşoră viteza. «Deci s-a primit raportul, gândea el. Acum o să ne ridice în slăvi. Ce să mai vorbim, eu sunt pentru. De ce să nu recunosc, îmi place când sunt lăudat. Mai ales când o face domnul Lemhen. Ce lucru ciudat, totuşi! De ce ne place atât de mult când suntem lăudaţi? Că doar nu strângi bani din asta. Poate glorie? Ce fel de glorie putem să avem nu ştiu. Am fost plin de glorie, iar acum ştiu numai trei despre mine. Hai să zicem, patru, dacă-l număr şi pe Balleys. Hazlie vietate mai e omul! Probabil că iubim laudele aşa cum sunt. La fel cum primesc copiii îngheţata. Un complex ca toate celelalte, asta-i. Numai că laudele deconectează celelalte complexe şi nu e bine. Cum o să mai cresc în ochii proprii?… Parcă nu ştiu şi singur cine sunt. Bătrânul grăsan Richard H. Nunan! Da' ce naiba o fi H? Fir-ar să fie! Şi nici măcar n-am pe cine să întreb… Doar n-o să-l întreb pe domnul Lemhen… A, mi-am amintit! Herbert. Richard Herbert Nunan. Of, că tare mai toarnă»…