Viră spre Bulevardul Central şi gândi: «Cât de mult s-a extins orăşelul în ultimii ani… Ce de zgârie-nori au mai răsărit şi au crescut… Uite încă unul acolo, cum răsare. Abia l-au început… Da' la noi ce-o să fie?… A, sigur că da, Luna-complex: cel mai bun jazz din lume, bordeluri, totul pentru garnizoana noastră eroică, pentru turiştii noştri neînfricaţi, în special pentru cei mai în vârstă. Totul pentru distinşii cavaleri ai ştiinţei, iar periferiile se golesc… Cei care au ieşit din mormânt nu mai au unde să se întoarcă».
― Drumurile spre locuinţele proprii sunt barate. De aceea, cei ieşiţi din morminte sunt trişti şi supăraţi, spuse cu voce tare.
«Ah, oare cum o să se termine toate astea? Acum zece ani, ştiam precis cum trebuie să se sfârşească totul. Cordoane de netrecut. Un pustiu larg de cincizeci de kilometri care să înconjoare Zona. Savanţi, soldaţi şi nimeni altcineva. O plagă groaznică pe corpul planetei mele, blocată pentru totdeauna… Şi ce chestie! Parcă toţi credeau asta, nu numai eu. Câte cuvântări s-au ţinut, câte proiecte de legi sau mai făcut… iar acum nici măcar nu ne mai amintim cum a ajuns această hotărâre de oţel o ciulama. Pe de o parte, nu se poate să nu recunoaştem, iar pe de alta să nu fim de acord. Totul a început, pare-mi-se, atunci când au scos din Zonă primele AV-uri. «Bateriile»… Da. Cred că de-aici a început totul. Mai ales când s-a descoperit că se înmulţesc. Pe atunci, plaga nu era chiar atât de groaznică şi chiar nu putea fi numită plagă. Mai degrabă o comoară… Iar acum nimeni nu mai ştie ce e asta… Plagă, comoară, ispitele iadului, cutia Pandorei, dracul, diavolul… Însă toţi profită cum pot. Douăzeci de ani s-au tot scremut, au tocat miliarde, dar furtul organizat, planificat, tot n-au fost în stare să-l pună la punct. Fiecare îşi aranjează businessul său mic, în timp ce savanţii frunte-lată continuă să vorbească cu grandoare, cu o strălucitoare prestanţă: «Pe de o parte, nu putem să nu recunoaştem, iar pe de alta să nu fim de acord, pentru că obiectul cutare fiind iradiat cu raze Roentgen sub un unghi de 18° elimină cvasitermoelectroni sub un unghi de 22°… La dracul! Şi aşa n-am să mai apuc să trăiesc să văd sfârşitul».
Maşina trecu pe lângă vila lui Sterviatnik Barbridge. Toate geamurile erau încă luminate, probabil din cauza ploii torenţiale. La etajul doi, în camerele Dinei, se vedea cum se mişcă perechi în dans. «Ori au luat-o de dimineaţă, ori n-au reuşit să termine de ieri. Aşa e moda prin oraş: zi şi noaple, încontinuu. Am crescut un tineret puternic, rezistent şi tenace în intenţiile sale»…
Nunan opri maşina în faţa clădirii cu aspect comun, ba chiar neaspectuos, ce-şi afişa o firmă ştearsă: «Oficiul juridic Corsh & Simak». Scoase şi ascunse în buzunar «bateria», îşi aruncă pe cap impermeabilul, înşfăcă pălăria şi o rupse la fugă cât îl ţineau picioarele spre intrare. Fugi pe lângă un portar cu nasu-n ziar, pe o scară acoperită cu un covor tocit şi tropăi pe coridorul întunecat al etajului doi. Un coridor plin de mirosuri specifice, a căror provenienţă degeaba se chinuise de-atâtea ori să o descopere. Deschise larg uşa de la capătul coridorului şi intră în anticameră.
În locul secretarei, văzu un tânăr puternic, bronzat, pe care nu-l cunoştea. Era fără costum, iar mânecile cămăşii erau suflecate. Cotrobăia în «maţele» unei maşini electronice complicate, aşezată pe măsuţă, în locul maşinii de scris. Richard Nunan îşi atârnă impermeabilul şi pălăria de un cui, îşi aranjă cu amândouă mâinile rămăşiţele de păr de după urechi şi se uită întrebător la tânăr, care clătină din cap. Atunci, Nunan deschise uşa de la cabinet.
Domnul Lemhen se ridică greoi dintr-un fotoliu uriaş de piele, ce era aşezat lângă fereastra acoperită de o draperie şi îi veni în întâmpinare. Faţa lui dreptunghiulară era scofâlcită şi asta putea, foarte bine să-nsemne ori un zâmbet prietenos, ori o tristeţe provocată de timpul urât, ori poate o abţinere dificilă de a strănuta.
― În sfârşit şi dumneata, zise el tărăgănat. Intră şi fă-te comod.
Nunan căută un loc unde să se facă comod, dar nu găsi nimic altceva în afară de un scaun tare, cu spătarul drept, pitit după masă. Atunci se aşeză pe colţul mesei. Dispoziţia lui veselă începuse să dispară şi nici el nu înţelegea de ce. Însă realiză dintr-o dată că n-o să fie lăudat. Mai degrabă, invers. «Ziua Mâniei», filozofă şi se pregăti pentru mai rău.
― Poţi să fumezi, îi propuse domnul Lemhen, aşezându-se din nou în fotoliu.
― Mulţumesc, nu fumez.
Domnul Lemhen clătină din cap, luând o asemenea mină de parcă i s-ar fi confirmat cele mai urâte presupuneri, îşi împreună în dreptul ochilor vârfurile degetelor de la mâini şi, un timp, se uită foarte atent la figura pe care o alcătuise.
― Consider că n-o să discutăm acum problemele juridice ale firmei «Mitsubishi Densi».
Era evident o glumă. Richard Nunan îi răspunse imediat cu un zâmbet bine studiat.
― Cum doriţi.
Era al dracului de neplăcut să stea pe masă, picioarele nu-i ajungeau până la podea şi-l durea fundul.
― Cu regret trebuie să-ţi comunic că raportul dumitale a produs, acolo sus, o impresie extraordinară, foarte favorabilă.
― Hm… mormăi Nunan. «Începe», se gândi.
― Eşti chiar propus pentru o decoraţie, continuă domnul Lemhen, deşi le-am sugerat că poate ar fi bine să mai aştepte. Şi bine am făcut. (Îşi desprinse privirea de pe figura celor zece degete şi se încruntă la Nunan.) Mă vei întreba, probabil, de ce dau dovadă de prudenţă exagerată?
― Probabil aveţi un motiv, spuse, plictisit, Nunan.
― Da, am. Ce reiese din raportul tău, Richard? Grupul «Metropol» lichidat. Datorită eforturilor tale. Grupul «Florile verzi» a fost prins în flagrant delict în totalitate. Superbă lucrătură. Şi tot a ta. Grupările «Evantaiul», «Quasimodo», «Muzicanţii ambulanţi» ş.a.m.d., nu-mi mai amintesc cum le cheamă pe toate, de asemenea autolichidate înţelegând că azi-mâine vor fi prinse. De fapt, toate astea, aşa au şi fost, toate informaţiile încrucişate s-au confirmat. Câmpul de luptă s-a curăţat şi a rămas numai pentru tine, Richard. Concurenţii au rupt-o la fugă în dezordine şi cu mari pierderi. Am redat bine situaţia?
― În orice caz, zise Nunan cu precauţie, în ultimile trei luni, scurgerea materialelor din Zonă prin Marmont s-a oprit… Din câte ştiu… adăugă el.
― Duşmanul s-a retras, nu-i aşa?
― Dacă insistaţi tocmai pentru expresia asta… Aşa e.
― Nu-i aşa! Duşmanul nu se retrage niciodată. Ştiu sigur asta. Grăbindu-te cu acest raport victorios, ai demonstrat de fapt lipsă de experienţă. Tocmai de aceea am propus să se mai aştepte cu decoraţiile alea.
«Să le ia naiba de decoraţii, gândea Nunan, clătinând piciorul şi uitându-se ursuz la vârful pantofului. Bune de agăţat prin pod. S-a găsit moralistul, educatorul! Ştiu şi fără tine cu cine am de-a face. N-am nevoie de morală, îmi cunosc duşmanii. Spune simplu şl clar: unde, cum şi ce-am scăpat din vedere?… Ce-or mai fi făcut netrebnicii ăştia? Unde, cum şi cel fel de fisuri or fi găsit?… Şi fără introduceri pompoase, nu se putea? Nu sunt un mucos jegos. Am trecut de cincizeci de ani şi nu stau aici pentru decoraţiile tale»…