― Ce-ai auzit despre Globul de Aur? întrebă dintr-o dată domnul Lemjien.
«Doamne! se enervă Nunan. Ce mai caută şi Globul de Aur pe aici? La dracul cu stilul tău de-a vorbi»…
― Globul de Aur este o legendă. O maşinărie mitologică ce s-ar găsi în Zonă şi ar avea forma şi înfăţişarea unui glob de aur. Îndeplineşte dorinţele omeneşti.
― Orice?
― Conform textelor canonice ale legendelor, orice. Există totuşi şi nişte variante…
― Aşa, aşa. Dar ce-ai auzit de «lampa morţii»?
― Acum opt ani, începu obosit şi plictisit Nunan, un stalker cu numele de Stephan Norman, poreclit Ochelaristul, a scos din Zonă un obiect care se asemăna, după câte ştiu, cu un sistem radiant ce acţionează mortal asupra organismelor terestre. Acest Ochelarist a vrut să-l vândă Institutului. Nu s-au înţeles însă la preţ şi atunci a luat aparatul şi a plecat înapoi în Zonă, de unde nu s-a mai întors. Unde se află acest aparat, nu se mai ştie. La Institut, şi-acum îşi mai smulg părul din cap. Binecunoscutul dumnea-voastră Hugh din «Metropol» a propus pentru acest aparat orice sumă care încape pe foaia cecului.
― Asta-i tot? întrebă domnul Lemhen.
― Tot.
Începu să studieze demonstrativ camera, o încăpere plictisitoare în care nu aveai la ce să te uiţi.
― Bine, zise domnul Lemhen. Dar despre «ochiul racului»?
― Al cui?
― Al racului. Rac, ştii doar… Domnul Lemhen ciopârţi aerul cu două degete… Ăla cu cleşti.
― Aud pentru prima oară.
― Dar ce ştii despre «şerveţelele fulminante»?
Nunan coborî de pe masă şi se propti în faţa lui Lemhen, înfundându-şi mâinile în buzunare.
― Nu ştiu nimic. Dar dumneavoastră?
― Din păcate, nici eu nu ştiu. Nici despre «ochiul racului» şi nici despre «şerveţelele fulminante». Şi totuşi ele există.
― În zona mea? întrebă Nunan.
― Stai jos, stai jos, te rog, zise domnul Lemhen, fluturând mâna: Conversaţia noastră abia începe. Ia loc.
Nunan ocoli masa şi se aşeză pe scaunul tare cu spătar înalt. «Unde naiba vrea să ajungă? se gândea cu febrilitate. Ce-o mai fi şi cu noutăţile astea? Probabil că au încurcat-o prin alte Zone şi-acum îşi bate joc de mine, animalul. Niciodată nu m-a suferit tartorul ăsta bătrân. N-a putut să uite epigrama aia…»
― Să continuăm deci micul nostru examen, anunţă Lemhen. Se lăsă pe spătarul fotoliului şi, uitându-se în tavan, întrebă: Ce mai face bătrânul Barbridge?
― Barbridge? Sterviatnik Barbridge este în atenţia noastră. Schilod, n-are nevoie de bani. A terminat-o cu Zona. Are patru baruri, o casă veselă, organizează picnicuri pentru ofiţerii garnizoanei şi pentru turişti. Fata, Dina, duce o viaţă de petreceri. Băiatul, Arthur, abia a terminat facultatea de drept.
Domnul Lemhen aproba din cap, vădit satisfăcut:
― E clar, foarte bine, îl lăudă. Dar ce mai face Kreon Maltezul?
― Unul dintre puţinii stalkeri care mai «funcţionează». A fost în legătură cu grupul «Quasimodo», iar acum vinde marfă Institutului prin mine. Deocamdată îl ţin în libertate. Apoi, cândva, cineva îl va momi. E-adevărat că, în ultimul timp, bea mult şi mi-e teamă că n-o mai duce.
― Contracte cu Barbridge?
― «Se-nvârte» pe lângă Dina. Nu are însă succes.
― Foarte bine, foarte bine, aprobă domnul Lemhen. Dar ce se mai aude de Schuhart Roşcatul?
― Acum o lună a ieşit din închisoare. N-are nevoie de bani. A încercat să părăsească oraşul, dar el… Nunan amuţi. Pe scurt, are neplăceri în familie. Nu-i mai arde de Zonă.
― Asta-i tot?
― Da.
― Cam puţin. Cum o mai duce Carter Norocosul?
― De mulţi ani nu mai e stalker. Vinde maşini uzate şi are un atelier pentru adaptarea maşinilor la alimentarea cu «bateriile AV». Are patru copii, soţia i-a murit acum un an, mai e şi soacra.
Lemhen clătină iar din cap.
― Pe cine am mai uitat din cei bătrâni? întrebă, binevoitor.
― Aţi uitat de Jonathan Milles, poreclit Cactus. Acum e în spital. Moare de cancer. Ah! Şi l-aţi mai uitat pe Cremă-de-ghete.
― Da, da? Cremă-de-ghete…
― Cremă-de-ghete nu s-a schimbat. Are un grup de trei oameni şi stau săptămâni întregi în Zonă. Tot ce găsesc distrug pe loc. Iar societatea lui «Îngerii răzbunării» s-a destrămat.
― De ce?
― Dacă mai ţineţi minte, se ocupau de cumpărarea mărfii, iar Cremă-de-ghete o ducea înapoi în Zonă. «Ce-i al diavolului să rămână al diavolului». Acum nu mai are ce să cumpere şi-n afară de asta noul director al filialei a pus poliţia pe urmele lor.
― Înţeleg. Iar cei tineri?
― Ce-i cu tinerii?… Vin şi pleacă. Sunt vreo cinci-şase oameni cu oarecare experienţă, dar, în ultimul timp, neavând cui să vîndă marfa, au renunţat. Încet-încet, i-am dresat. Consider, şefule, că în Zona mea practic am terminat cu stalkerii. Bătrânii s-au dus, tinerii nu ştiu să facă nimic, iar prestigiul meseriei nu mai e acelaşi cum era odată. Vine tehnica, au apărut stalkerii-roboţi.
― Da, da, am auzit ceva şi despre asta. Dar aceşti roboţi nu acoperă cheltuielile de energie consumată. Sau greşesc?
― Este o chestiune de timp. În curând, încep să recupereze.
― Cât de curând?
― Peste vreo cinci-şase ani…
― Apropo, ştii că şi concurenţii au început să folosească stalkerii-roboţi?
― În Zona mea? întrebă Nunan, devenind dintr-o dată atent.
― Şi în a dumitale! Au baza la Reksopolis. Aduc instalaţiile cu elicopterele prin munţi în Canionul Şarpelui, la Lacul Negru, la baza munţilor Bolder-Pinck.
― Păi, asta-i la periferie, spuse Nunan neîncrezător. Acolo-i pustiu. Ce naiba pot găsi acolo?
― Puţin. Foarte puţin. Dar găsesc. De altfel, ţi-am spus numai ca să ştii. Asta de fapt nu te priveşte… Să rezumăm, în Marmont, aproape că n-au mai rămas stalkeri profesionişti. Cei care au rămas nu mai au legătură cu Zona. Tineretul e pierdut şi se află în procesul de îmblânzire. Concurenţii sunt înfrânţi, aruncaţi, zac pe undeva şi îşi ling rănile. Marfa nu mai este, iar când apare n-o ia nimeni. Scurgerea ilegală a materialelor din Zona Marmontului s-a oprit deja de trei luni. Aşa e?
Nunan tăcea. «Acum, se gândea el, mă va zdrobi. Dar unde am greşit? Şi simt că necazul e mare de tot… Hai, zi o dată, morcov bătrân! Nu-mi mai măcina sufletul!»
― Nu aud răspunsul, zise Lemhen, ducându-şi palma pâlnie la urechea plină de riduri şi păr.
― Gata şefule, se decise Nunan. Ajunge! M-aţi fiert, m-aţi fript, acum puneţi-mă şi la masă.
Domnul Lemhen mormăi nedecis:
― Nici măcar n-ai ce să-mi spui, se posomorî el, pe neaşteptate. Stai aici şi dai din urechi în faţa şefului. Dar mie cum mi-a fost când, alaltăieri… (Se opri brusc, se ridică şi se îndreptă spre seif)… Ce s-o mai lungim. În ultimele două luni, numai din ceea ce ştim ― reţine! ― adversarii noştri au primit mai mult de şase mii de bucăţi de materiale din diferite părţi ale Zonei. Se opri lângă seif, îl mângâie pe una din laturi şi se întoarse brusc spre Nunan. Să nu-ţi faci iluzii că totul merge ca pe roate! ţipă el. Amprentele sunt ale lui Barbridge! Amprentele Maltezului! Amprentele lui Ben-Gullevy Năsosul, despre care nici n-ai considerat necesar să-mi aminteşti. Amprentele lui Geresch Fonfăitul şi ale lui Tzmâga Piticul. Deci aşa îmblânziţi tineretul vostru? «Brăţări!», «ace», «titireze albe»! Şi, mai mult decât atât, tot felul de «ochiul… racului» sau mai ştiu eu cum i-o zice, dracu să-l ia de rac, tot felul de «cornete7 cântătoare» şi «şerveţele fulminante», naiba să le ia pe toate.