Se opri brusc, se întoarse în fotoliu, îşi împreună iar degetele şi întrebă respectuos, parcă împăcat cu soarta:
― Ce părere ai despre asta, Richard?
Nunan îşi scoase batista şi începu să-şi şteargă gâtul şi ceafa.
― N-am nici o părere, recunoscu el cinstit. Iertare, boss, în prezent, eu, în general… Uff! Lăsaţi-mă să respir… Barbridge! Da' Barbridge n-are nici o legătură cu Zona! Îi cunosc fiecare pas! Îşi aranjează chefurile şi picnicurile pe malul lacurilor, greblează bani cu ghiotura, şi pur şi simplu, nu mai are nevoie… Iertaţi-mă, bineînţeles că spun prostii, dar vă asigur că nu l-am scăpat din ochi pe Barbridge de când a ieşit din spital…
― Nu te mai reţin, îi replică Lemhen, îţi dau un termen de o săptămână. Să-mi aduci dovezi despre felul în care materialele din Zona ta ajung în mâinile lui Barbridge… Barbridge… şi restul. La revedere.
Nunan se ridică, salută stingherit profilul domnului Lemhen şi, continuând să-şi şteargă cu batista gâtul transpirat, ieşi în anticameră. Tânărul bronzat fuma şi se uita gânditor în măruntaiele electronice ale unei maşini. Se uită în treacăt spre Nunan, dar ochii îi erau inexpresivi, goi, cu privirile pierdute.
Richard îşi puse pălăria pe cap cum se nimeri, îşi aruncă impermeabilul pe braţ şi ieşi afară. «Nu mi s-a mai întâmplat aşa ceva, se gândea el, complet derutat. Ca să vezi… Ben Gullevy Năsosul! Piciul… Nu, toate astea… nu-s chiar aşa… Of, animalule, vită oloagă… Sterviatnik… Cum m-ai dus de nas… Ca atunci în Singapore… ăsta, cum îi zice… Cu mutra de masă şi cu ceafa de perete…».
Se sui în automobil şi, un timp, fără să mai înţeleagă nimic, căută absent cheia de contact. De pe pălărie îi picura apă pe genunchi şi atunci o scoase şi, fără să se mai uite, o aruncă în spate. Parbrizul era înecat în ploaie şi Richard Nunan avea impresia, nici el nu ştia de ce, că tocmai din cauza ei nu poate să înţeleagă ce să facă mai departe. Dezmeticindu-se, îşi trase un pumn în chelie. Se calmase dintr-o dată. Îşi aminti că nu avea cheia de contact la el şi nici nu va putea s-o aibă vreodată pentru că o înlocuise cu AV-uclass="underline" acumulatorul veşnic. Trebuia să-l scoată din buzunar, fir'ar al dracului, şi să-l pună în orificiul de recepţie. Şi abia atunci va putea s-o şteargă de aici, cât mai departe de casa asta blestemată, de unde îl privea, asta mai mult ea sigur, gulia aia bătrână…
Mâna lui Nunan care ţinea AV-ul se opri la jumătatea drumului. «Aşa. Bine că măcar ştiu cu cine să încep. Cu el trebuie să încep… Oho!… Şi să vezi cum am s-o fac. Nimeni, niciodată, n-a mai început astfel, aşa cum o voi face eu cu el… Şi cu ce plăcere!» Porni ştergătoarele şi puse în mişcare maşina de-a lungul bulevardului. Nu se vedea aproape nimic în faţă, dar începu, încetul cu încetul, să se liniştească. «Nu-i nimic. Fie ca la Singapore. La urma-urmei, totul s-a terminat cu bine acolo.. Ei şi ce? Am dat şi eu o dată cu mutra de masă. Putea să se termine şi mai rău: să nu fie cu mutra şi să nu mă lovesc de masă. Dacă dădeam de ceva plin de cuie?… În sfârşit, să nu divagăm… Pe unde naiba mai e şi castelul meu? Nu se vede nici pe dracul… Aha! Uite-l!».
Timpul era oribil, dar localul «Cinci minute» era luminat puternic, ca la «Metropol». Scuturându-se ca un câine ud pe malul apei, Richard Nunan intră în holul luminos. Mirosea a tutun, parfum şi şampanie trezită. Bătrânul Bennie, încă fără livrea, stătea după tejghea în diagonală faţă de intrare şi înfuleca ceva, ţinând o furculiţă în mână, în faţa lui, aşternându-şi printre paharele goale bustul enorm, se înălţa Madame, care se uita gânditoare la el cum mănâncă. În hol, încă nu se făcuse curat după ziua de ieri. Când intră Nunan, Madame îşi întoarse brusc faţa lată şi parcă zugrăvită, întâi nervoasă, dar afişând imediat un zâmbet profesional.
― Oho-ho! grohăi ea. Oare e chiar domnul Nunan în persoană? I s-a făcut dor de fetiţe?
Bennie continua să mănânce. Era surd ca un butuc,
― Salut, bătrânico! zise Nunan. E nevoie de fetiţe când am în faţă o femeie adevărată?
Bennie îl observă în sfârşit. O mască groaznică, plină de cicatrici albastre şi roşii se schimonosi într-un zâmbet binevoitor,
― Bună ziua, stăpâne, hârâi el. Aţi intrat să vă uscaţi?
Nunan îi zâmbi şi îl salută cu mâna. Nu-i plăcea să vorbească cu Bennie pentru că trebuia să urle tot timpul.
― Unde-i administratorul meu, băieţi?
― La el, răspunse Madame. Mâine trebuie să plătească impozitele.
― Of! Impozitele astea… Madame, vă rog s-o pregătiţi pe favorita mea… Mă-ntorc repede.
Păşind pe covorul gros, sintetic, străbătu coridorul şi coti spre o intrare ascunsă. Fără să bată, deschise uşa capitonată cu piele.
Kanascha-Ciolanul stătea semeţ la o masă impunătoare, cercetându-şi într-o oglindă o bubă de pe nas, şi nici capul nu-l durea că mâine trebuie să plătească impozitele. Pe masa complet goală din faţa lui se găseau o cutie cu alifie, precum şi un pahar cu un lichid transparent. Ciolanul- Kanascha ridică ochii injectaţi şi, văzându-l pe Nunan, tresări, scăpând oglinda. Fără nici un cuvânt, Nunan se aşeză în fotoliul de vizavi şi un timp îl cercetă în tăcere pe acest nemernic, ascultându-l cum bolboroseşte ceva despre nenorocita de ploaie şi despre reumatism. Pe urmă, spuse:
― Încuie uşa, puişorule!
Legănându-se pe picioroangele lui deformate pe platfus, Ciolanul fugi spre uşă, întoarse cheia în broască şi se înapoie la masă. Se înălţa ca un munte păros în faţa lui Nunan şi se uita direct în gura lui cu devotament. Nunan tot îl mai cerceta cu ochii mijiţi. Îşi aminti brusc, nu ştia el de ce, că numele real al lui Ciolanul-Kanascha este Rafael. Porecla «Ciolanu»' se datora pumnilor enormi, osoşi, de culoare roşu-vineţie, complet lipsiţi de păr, ce răsăreau din blana deasă care-i acoperea mâinile ca din nişte manşete. Numele de Kanascha şi-l pusese singur, fiind convins că era un nume de tradiţie al împăraţilor mongoli. Rafael. «Ei bine, Rafael, începem?»
― Ce mai faci? întrebă Nunan, duios.
― Totul e OK boss, răspunse grăbit Rafael «Ciolanu»'.
― Ai aranjat scandalul acela cu poliţia?
― Am dat o sută cincizeci. Toţi sunt mulţumiţi.
― Ai dat o sută cincizeci de la tine. Vina este a ta, puiule. Trebuia să ai grijă.
Ciolanul luă o mină nefericită şi îşi aruncă în lături palmele enorme, în semn de supunere.
― Parchetul din hol trebuie schimbat, zise Nunan.
― Se face.
Nunan tăcu şi îşi ţuguie buzele.
― Marfă? şopti ei.
― Cam puţină.
― Arată-mi.
Ciolanul se repezi la seif, scoase de-acolo un pachet şi îl puse pe masă în faţa lui Nunan, dezvelindu-i. Richard, îl răvăşi cu un singur deget: «stropi negri» şi o «brăţară» pe care o cercetă pe toate feţele, după care o puse la loc.
― Asta-i tot?
― Păi, dacă nu aduc, se plânse Ciolanul.
― Nu aduc, repetă Nunan.
Îl sfredeli cu privirea şi îl lovi brusc în gambă puternic, cu vârful bocancului. Ciolanul icni, se aplecă să-şi pipăie locul lovit, dar imediat se ridică în poziţie de drepţi. Atunci Nunan sări de parcă l-ar fi înţepat cineva în fund, îl prinse pe «Ciolan» de gulerul cămăşii şi începu să dea cu picioarele, bulbucându-şi ochii. Ciolanul oftând, gemând şi întorcând capul ca un cal speriat, se retrase mereu, până când se prăbuşi pe canapea.
― Lucrezi la doi stăpâni, puişorule, scrâşni Nunan, uitându-se direct în ochii lui albi de frică şi de groază. Sterviatnik se scaldă-n marfă, iar mie-mi arăţi mărgeluţe-n hârtiuţe? (Îşi făcu vânt şi îl lovi în plină figură, de parcă ar fi urmărit să-i spargă buba de pe nas.) O să putrezeşti în închisoare! O să te-ndopi numai cu bălegar… O să-ţi pară rău că te-ai născut pe lumea asta… Şi din nou, cu avânt, cu pumnul peste bubă. De unde are Barbridge marfă? De ce lui îi aduce şi ţie nu? Cine îi aduce? De ce nu ştiu nimic? Pentru cine lucrezi?