Ciolanul închidea şi deschidea gura fără să scoată un sunet. Nunan îl lăsă, se întoarse în fotoliu şi îşi aruncă picioarele pe masă.
― Ei?!
Ciolanul îşi trase sângele pe nas, se smiorcăi şi îngăimă:
― Zău, boss… De ce? Ce fel de marfă are Sterviatnik? N-are nici un fel de marfă. Astăzi, nimeni nu mai are marfă…
― Mă contrazici? întrebă, ameninţător, Nunan, coborându-şi picioarele de pe birou.
― Nu, boss. Nu… Zău! se grăbi Ciolanul. Să-mi sară ochii! Cum o să vă contrazic? Nici gând…
― Las' că te zbor eu de-aici, se posomorî Nunan, Nu ştii să lucrezi. Din ăştia ca tine culeg zece cu un pol. Am nevoie de un afacerist adevărat.
― Staţi un pic, boss, zise Ciolanul supus, mânjindu-şi mutra cu sânge. De ce aşa, dintr-o dată? Haideţi să ne înţelegem. (Îşi pipăi grijuliu buba cu vârful degetelor.) Spuneţi că Barbridge are multă marfă. Nu ştiu. Bineînţeles, vă cer iertare, dar cineva v-a minţit. Astăzi nimeni nu mai are marfă. În Zonă merg numai mucoşii şi nu se mai întorc. Nu, boss. Cineva v-a înşirat verzi şi uscate.
Nunan îl urmărea pieziş. Se părea că Ciolanul nu ştia, într-adevăr, nimic, mai ales că nu avea de câştigat dacă minţea. De la Sterviatnik nu prea câştigai.
― Afacerea cu picnicuri este o treabă bănoasă?
― Picnicuri? Nu prea. Nu poţi să aduni cu lopata… Dar acum în oraş nici nu prea au mai rămas afaceri bănoase.
― Unde se organizează picnicurile?
― Unde se organizează? Păi, în diferite locuri. Lângă Muntele Alb, la Izvoarele Calde, lângă Lacurile Curcubeului.
― Şi clientelă?
― Clientelă? Ciolanul îşi pipăi din nou buba, se uită la degete şi zise cu sinceritate: Dacă dumneavoastră, boss, vreţi să vă apucaţi singur de această afacere, eu nu vă sfătuiesc. Contra lui Sterviatnik n-o să rezistaţi.
― De ce nu?
― Sterviatnik are clientelă. Căştile bleu, unu. (Ciolanul începu să-şi îndoaie degetele.) Ofiţerii din comandament, doi. Turiştii de la «Metropol», de la «Crinul Alb» şi de la «Extratereştri», trei. Pe urmă, are deja reclamă. Până şi localnicii merg la el. Zău, boss, nu merită să te iei de el.
― Localnicii… Şi ei merg la el?
― În general, tineretul.
― Şi ce face acolo, la picnicuri?
― Ce se face acolo? Mergem în autocare, nu? Iar acolo sunt deja cortuleţe, un bufeţel, nişte melodiuţe… Şi fiecare se distrează cum vrea. Ofiţerii mai mult cu fetiţele, turiştii se bulucesc să privească Zona… Dacă e lângă Izvoarele Calde, de-acolo până la Zonă nu mai e decât o palmă de loc, chiar dincolo de Canionul Sulfului. Sterviatnik a aruncat acolo nişte oase de cal, iar ei stau şi cască ochii prin binocluri…
― Dar localnicii?
― Localnicii? Asta, bineînţeles, nu prezintă interes pentru ei… Păi, fiecare se distrează cum poate.
― Şi Barbridge?
― Păi, ce-i cu Barbridge? Cum e cu toţi, aşa-i cu Barbridge.
― Şi tu?
― Şi eu ce? La fel şi cu mine. Mă uit şi eu, ca să nu le necăjesc pe fetiţe, şi cu asta… Eh, acolo, ce pică…
― Şi cât durează totul?
― Păi, de la caz la caz. De obicei, trei zile, dar se întâmplă să fie şi toată săptămâna.
― Şi cât costă această distracţie? întrebă Nunan, deja gândindu-se la altceva.
Ciolanul răspunse ceva, Nunan însă nu-l mai auzi. «Uite, aici e fisura, se gândea el. Câteva zile… Câteva nopţi… În condiţiile astea este imposibil să-l urmăreşti pe Barbridge. Chiar dacă ţii cu tot dinadinsul s-o faci… Şi totuşi, nu e clar. Doar e fără picioare. Şi acolo mai e şi Canionul. E ceva putred aici…»
― Care dintre localnici merge permanent?
― Dintre localnici? Doar v-am spus, mai mult tineretul. Gullevy, Gudgba… Tzappfa Puişorul… Ăăă. Tzmâga şi Maltezul mai vin. O companie călduţă. Ei numesc afacerea asta «şcoala duminicală». Aşa discută între ei: «Ce ziceţi, spun ei, vizităm «şcoala duminicală?»«. Se câştigă binişor, îndeosebi cu «baborniţele». Vine o oarecare bătrânica din Europa…
― «Şcoala duminicală», repetă îngândurat Nunan.
O idee stranie îi trecu dintr-o dată prin cap: şcoală. Se ridică.
― Ei bine, zise. Lasă-i în plata Domnului, cu picnicul lor cu tot. Asta nu-i de noi… Dar, ia aminte, Sterviatnik are marfă şi asta deja este treaba noastră, puişorule. Pur şi simplu nu putem lăsa totul aşa. Caută, măi Ciolane, caută. Altfel zbori de aici, puiuţule. De unde ia marfă, cine i-o aduce, clarifici totul şi îmi aduci cu douăzeci la sută mai mult decât el. S-a-nţeles?
― Am înţeles, boss. Ciolanul stătea deja şi el în picioare, cu mâinile lipite de corp, iar pe mutra murdară i se citea devotamentul.
― Hai, mişcă-te o dată! Frământă-ţi creierii, vită, izbucni Nunan, apoi ieşi.
În hol, lângă tejghea, îşi bău aperitivul alene, discută cu Madame despre decăderea moravurilor şi lăsă de înţeles că în viitorul apropiat intenţionează extinderea «instituţiei». Coborând vocea, mai mult pentru a-şi da importanţă, se sfătui cu privire la Benny: îmbătrânise, nici nu mai auzea, reflexele deja nu-i mai erau ca-nainte şi nu mai făcea faţă…
Era deja ora şase, i se făcuse foame, iar în minte îl sfredelea şi se tot învârtea un gânduleţ neaşteptat, care nu mai avea legătură cu nimic, dar, în acelaşi timp, explica multe. De altfel, se mai lămurise câte ceva. Dispăruse din această afacere aura de misticism care deranja şi înspăimânta şi nu rămăsese decât ciuda pe sine însuşi că nu se gândise mai înainte la această posibilitate. Nu ăsta era însă principalul. Important era gânduleţul aceia care i se tot învârtea în cap şi îl rodea, nedându-i pace…
Luându-şi rămas-bun de la Madame şi strângându-i mâna lui Benny, Nunan se repezi direct la «Borj». «Tot necazul este că nu observăm cum trec anii, se gândea el. Scuipi pe anii ăştia şi nu observi cum se schimbă totul, încă din copilărie ne învaţă că totul se transformă. Am văzut asta de mai multe ori, dar, în acelaşi timp, suntem complet incapabili să «prindem» acel moment când se produce transformarea. Sau o căutăm acolo unde nu trebuie. Aşa au apărut şi stalkerii noi, dotaţi cu cibernetică. Stalkerul vechi era un om ursuz, murdar, care, cu o tenacitate animalică, se târa pe burtă, milimetru cu milimetru, prin Zonă, câştigându-şi suma. Stalkerul nou ― un fante cu cravată, inginer ― stă undeva la vreun kilometru de Zonă, cu ţigara înfiptă între buze, cu un pahar de coktail înviorător lângă cot, stă şi se uită la ecranele din faţa lui. Gentleman cu salariu. De altfel, o imagine foarte logică. În aşa hal de logică încât restul posibilităţilor dispar din minte. Deşi mai sunt şi altele. «Şcoala duminicală», de exemplu.
Şi deodată, netam-nesam8, simte disperarea. Totul era în zadar. Totul era fără rost. «Doamne, nu mai putem face nimic! Nici de ţinut, nici de oprit. Nici o forţă nu va fi destul de puternică să ţină în vas acest ferment îngrozitor, se gândea înspăimântat. Şi nu pentru că lucrăm prost. Şi nici pentru că sunt mai şmecheri şi mai şireţi decât noi. Pur şi simplu, aşa e lumea. Aşa e omul. Dacă n-ar fi fost Vizita, ar fi fost altceva…»