― Redrick Schuhart! Trebuie să vă prezentaţi de urgenţă la căpitanul Hertzog.
― Eh! Aşa mai merge, îi zic.
Încerc să par vesel, dar cad pe gânduri: «Asta ce-o mai fi? Ce naiba mai vrea de la mine Hertzog în timpul serviciului? Dar, hai să mă duc să-mi arăt şi mutra». Cabinetul lui se află la etajul trei, un cabinet excelent, dar cu gratii la ferestre. Poţi să juri că te afli la poliţie. Willy stă în fotoliul său, pufăie din lulea şi ciocăneşte ceva la maşina de scris, scriptologie de-a lui.
Într-un colţ, un sergenţel, unul nou, pe care nu-l cunosc, cotrobăie într-un dulap de fier. La noi în institut, sergenţei de-ăştia tot aşa corpolenţi şi rumeni în obraji sunt mai mulţi decât o divizie. Hm! Sânge-n lapte, oricum nu au voie în Zonă, iar de problemele lumii îi doare-n cot.
― Bună ziua, spun. M-aţi chemat?
Willy se uită la mine ca la un loc pustiu, dă la o parte maşina de scris, îmi pune în faţă o mapă voluminoasă şi începe s-o răsfoiască.
― Redrick Schuhart?
― În persoană, răspund, şi îmi vine să pufnesc în râs. Un râs nervos.
― De cât timp lucrezi la Institut?
― De doi ani, merg pe-al treilea.
― Componenţa familiei?
― Sunt singur. Orfan.
Se întoarce spre sergenţelul său şi-i ordonă sever:
― Sergent Lummer, mergi la arhivă şi adu-mi dosarul cu numărul 150.
Willy închide mapa şi mă întreabă sumbru:
― Te-ai apucat din nou de «cele vechi»?
― Care «cele vechi?
― Ştii şi singur care, iar am primit reclamaţii.
«Aşa va să zică», gândesc.
― Dar de unde le-aţi primit?
Încruntându-se, se ridică şi scutură nervos pipa în scrumieră.
― Nu te priveşte. Te sfătuiesc în numele unei vechi prietenii; renunţă la afacerea asta pentru totdeauna sau zbori imediat din Institut… Şi definitiv. Mă-nţelegi? Dacă te prind şi a doua oară, nu mai scapi doar cu şase luni.
― Înţeleg, îi spun. Asta înţeleg.
Mă priveşte din nou cu ochi inexpresivi, pufăind din luleaua goală şi frunzărind dosarul. Asta însemna că sergentul Lummer se întorsese cu dosarul numărul 150.
― Mulţumesc, Schuhart, spuse căpitanul Willy Hertzog, poreclit şi Mistreţul. Asta-i tot ce-am vrut să lămuresc. Eşti liber.
Aşa că am plecat spre vestiar, mi-am tras salopeta pe mine, mi-am aprins o ţigară, gândind: «De unde s-o fi ivit şi zvonul ăsta? Dacă-i din Institut, atunci totul nu-i decât o minciună. Aici nimeni nu poate şti ceva despre mine. Iar dacă e de la poliţie, ce-ar mai putea şti în afară de vechile mele afaceri? M-o fi turnat Sterviatnik, o canalie, care nu merită decât să fie înecat. Numai că acum nici Sterviatnik nu ştie nimic despre mine». M-am gândit ce m-am gândit, dar n-am descoperit nimic şi m-am hotărât s-o las baltă. Ultima oară am fost în Zonă acum trei luni, noaptea, şi aproape toată marfa «a făcut aripi». Nu m-au prins asupra faptului, iar acum numai dracul poate să mă mai ia!
Dar, tocmai când coboram scările, mi-a trăznit o idee. M-am întors în vestiar, m-am aşezat pe-o bancă şi am început din nou să fumez. Reieşea că astăzi nu mai aveam voie să mă duc în Zonă. Nici mâine şi nici poimâine. Deci, eram din nou luat în colimator de curcanii ăia râioşi. Nu m-au uitat, iar dacă m-au uitat, cineva a avut grijă să le reamintească. Oricum nu mai are importanţă cine a făcut-o. Nici un stalker nu s-ar apropia de Zonă, nici măcar pe departe, când ştie că e urmărit, doar dacă nu cumva a înnebunit. Deocamdată, aveam nevoie de cel mai întunecat colţişor unde să mă pot ascunde. Auzi la ei: Zonă! Păi, n-am mai fost acolo cu legitimaţia de nu ştiu câte luni. Ce v-o fi căşunat pe un biet laborant cinstit?».
M-am gândit la toate astea şi parcă m-am simţit mai uşurat că astăzi nu trebuia să mă duc în Zonă. Am să-ncerc să-i comunic toate astea lui Kirill, cât mai delicat. I-am spus-o însă direct:
― Nu mai merg în Zonă. Aveţi ceva dispoziţii?
Bineînţeles că la-nceput se holbează la mine. Apoi, parcă începe să-nţeleagă. Mă ia de cot şi mă conduce până la el în cabinet, mă aşază pe scaunul lui, iar el se cocoaţă alături, pe pervazul ferestrei. Tăcem şi fumăm. Apoi, mă întreabă cu grijă:
― S-a întâmplat ceva, Red?
Ce pot să-i spun?
― Nu, nu s-a întâmplat nimic. Ieri, ce chestie, am pierdut la pocker douăzeci de monede. Joacă tare Nunan ăsta.
― Stai. Ce-ţi veni? Te-ai răzgândit?
― Nu am voie, îi răspund printre dinţi. Nu am voie, mă-nţelegi? Chiar acum m-a chemat la el Hertzog.
Se întristează şi ochii îi lăcrimează din nou ca unui pudel bolnav. Tuşeşte spasmodic, aprinde o altă ţigară de la chiştocul vechi şi spune încet:
― Poţi să-mi povesteşti, Red. N-am să scot o vorbă.
― Las-o baltă. Nu despre tine e vorba.
― Deocamdată nu i-am spus nimic lui Tender. De permis i-am făcut rost, dar ce-i mai important, dacă merge sau nu merge, nu l-am întrebat.
Tac şi fumez. Hm! Să râzi şi să plângi, nu mai poate omul să înţeleagă nimic.
― Ce ţi-a spus Hertzog?
― A, nimic deosebit. M-a turnat careva, asta-i tot.
Se uită la mine cam ciudat, sare de pe pervaz şi începe un du-te-vino în propriul cabinet. El aleargă, eu stau, scot fum şi-mi ţin gura ferecată. Îmi pare rău de el şi totodată mi-e necaz cât de tâmpit s-au potrivit lucrurile. Cum s-ar spune, s-a vindecat omul de melancolie. Dar cine-i vinovat? Desigur, eu. Dar deodată încetează să mai alerge, se opreşte chiar lângă mine şi, uitându-se undeva într-o parte, mă întreabă stingherit:
― Ascultă, Red. Şi cam cât ar putea să coste un biberon plin?
La început nu l-am înţeles. Întâi m-am gândit că şi-a propus să-l cumpere cine ştie de unde, numai că de unde să-l iei. Nu exista decât unul, iar pentru ăsta nu-i ajungeau banii: de unde să-i aibă el, un specialist internaţional, şi încă unul rus? Pe urmă însă m-a fulgerat o idee: da' ce crede el, mârşavul, că din cauza verzişorilor amân toată afacerea? Ah, porc de câine, drept cine mă iei? Am deschis gura să-i amintesc de toţi dumnezeii familiei, dar mi-am muşcat limba şi m-am abţinut. Pentru că, într-adevăr, drept cine mă lua? Drept un stalker? Stalker şi sunt, adică unul care are nevoie de cât mai mulţi verzişori şi care toată viaţa se târguieşte numai pentru ei. Cum s-ar zice, ieri am pus momeala şi astăzi arunc undiţa, adică măresc preţul.
Îmi amorţise deja limba numai la gândul ăsta şi, colac peste pupăză, se mai şi uita drept la mine, fără să clipească. Dar am văzut în ochii lui doar înţelegere, nedesluşind încă dispreţul.
Aşa că am început să explic liniştit:
― La garaj nu s-a dus deocamdată nimeni, niciodată, cu permisul. Acolo nu există încă un traseu marcat, asta o ştii şi tu. Deci când o să ne întoarcem, Tender al tău va începe să se fălească cum ne-am repezit direct spre garaj, cum am luat tot ce ne trebuia, şi cum ne-am şi întors imediat, de parcă am fi mers până la vreun depozit oarecare. Fiecăruia o să-i fie atunci clar ce ştiam înainte de plecare şi de ce ne duceam acolo. Şi care dintre noi trei a turnat. Fără comentarii. Acum înţelegi de ce-mi miroase ceva?
Îmi termin discursul, ne uităm unul la altul drept în ochi şi tăcem.
Apoi, pe neaşteptate, pocneşte din palme şi, frecându-le cu însufleţire, îmi spune:
― Ei, ce să-i faci, dacă nu se poate, nu se poate. Eu te-nţeleg, Red, şi nu pot să te condamn. Merg şi singur. Cred că mă descurc. N-ar fi prima dată…