Richard Nunan se scărpină după ureche.
― Mda, făcu el. În general, am auzit de chestiile astea, dar, vorbind cinstit, întotdeauna am crezut că totul este puţin cam exagerat. Într-adevăr, din punct de vedere al ştiinţei noastre pozitiviste şi puternice…
― Sau hai să amintim de influenţa Zonei prin apariţia mutaţiilor genetice, îl întrerupse Valentin. Îşi dădu jos ochelarii şi îl fixă pe Nunan cu ochii săi negri, miopi. Toţi oamenii care au un contact îndelungat cu Zona suportă transformări, atât fenotipice cât şi genotipice. Ştii ce fel de copii au stalkerii? Ştii ce se întâmplă chiar cu ei înşişi? De ce? Unde este factorul mutant? În Zonă nu există nici un fel de radiaţii. Structurile chimice, a aerului şi a solului, în Zonă, deşi au specificul lor, nu prezintă pericol de mutaţii genetice. Atunci ce să fac în aceste condiţii? Să încep să cred în vrăjitorii? În farmece?
― Eu, bineînţeles, te compătimesc, zise Nunan. Dar, sincer vorbind, aceste cadavre care au înviat mă zgârie pe creier mult mai tare decât toate datele statistice. Cu atât mai mult cu cât datele statistice nu le-am văzut niciodată, iar de cadavre m-am săturat până-n gât…
Valentin dădu din mână, zeflemist.
― Ah! Cadavrele voastre… Ştii ce, Richard? Nu ţi-e ruşine? În primul rând nu sunt cadavre, sunt nişte mulaje… Nişte momâi… Sau, dacă-ţi place, poţi să le numeşti bioroboţi… Ciborgi… înţelegi? Pentru a avea o informaţie completă despre pământeni, raţiunea extraterestră a creat roboţii-androizi executând construcţia lor după schelete. Îţi place explicaţia asta?… Te asigur că din punct de vedere al principiilor fundamentale, aceste «cadavre vii» sunt la fel de minunate ca şi acumulatorii veşnici. AV-urile vin, pur şi simplu, în contradicţie cu primul principiu al termodinamicii, iar cadavrele vii cu cel de-al doilea. Asta-i diferenţa. În fond, suntem cu toţii nişte oameni ai peşterii: nu ne putem imagina ceva mai înfiorător decât fantoma sau vârcolacul. Dar încălcarea principiului cauzalităţii este un lucru mult mai grav decât hoarde întregi de fantome…. sau de monştri ca Rubenstein?… sau Wallenstein?…
― Frankenstein.
― Da, desigur, Frankenstein… Madame Shelley. Soţia poetului. Sau fata lui. Râse. Aceste cadavre au o proprietate curioasă: vitalitatea autonomă. De exemplu, poţi să-i tai un picior şi piciorul o să meargă în continuare… adică n-o să meargă, bineînţeles… da' în general o să trăiască separat.
― Piciorul mumiei, şopti Nunan, uitându-se la ceas. Ar cam fi timpul s-o ştergem acasă, Valentin. Nu? Iar eu oricum mai am încă o treabă importantă…
― Hai să mergem, zise Valentin, încercând în zadar să-şi nimerească faţa în ochelari. Pfuu, m-ai cam îmbătat, Richard… (Luă ochelarii cu amândouă mâinile şi, grijuliu, îi puse unde trebuia.) Ai maşină?
― Da. Vă conduc.
Au plătit şi s-au îndreptat spre ieşire. Valentin se ţinea mai drept decât de obicei şi tot timpul, luându-şi avânt, îşi ducea degetul spre tâmplă, salutând laboranţii cunoscuţi, care cu mirare şi curiozitate priveau «steaua» fizicii mondiale. Lângă ieşire, încercând să-l salute pe portarul care rânjea cu gura până la urechi, Valentin îşi lovi ochelarii şi toţi trei au sărit să-i prindă.
― Pfuu, Richard, mormăi Valentin, urcându-se în Peugeot. M-ai îmbătat… cu ne-ru-şi-na-re. La dracul… Nu se poate aşa… Nu-i frumos. Mâine am o experienţă. Ştii, e un lucru curios…
Şi a început să povestească despre experimentul de mâine, dar întrerupându-se, tot timpul, alternând cu bancuri şi repetând: «M-ai îmbătat… Ce mama dracului… Nu… Aşa nu…»
Nunan îl conduse până în orăşelul cercetătorilor şi îl predă soţiei, care se înfurie amuzată. Valentin însă îşi văzu de-ale lui:
― Oo… Oooaspeţi?… Cine?… A, profesorul Boyd? Îmi pare bine! Acum noi cu el… Richard! Unde eşti, Richard?…
Toate astea, Nunan le auzi deja în timp ce fugea pe scări. «Şi lor le e frică, se gândea, urcându-se în Peugeot. Vă e frică? Şi vouă vă e frică, «frunţi-late»?… Lasă că aşa şi trebuie să fie. Trebuie să vă fie frică mai mult decât nouă tuturora luaţi la un loc. Dar noi, pur şi simplu, nu ştim nimic. Ei barem înţeleg că nu înţeleg nimic. Se uită în această prăpastie fără fund şi ştiu că trebuie neapărat să coboare acolo, inima li se zbate gata să sară din piept, dar trebuie să coboare. Iar principalul nu este cum s-o facă şi ce vor găsi acolo, jos. Totul este cum să iasă de-acolo… Iar noi păcătoşii, ne uităm, că să zic aşa, în altă parte… Dar, ia stai! Poate că aşa şi trebuie? Să lăsăm totul să meargă de la sine şi vom trăi oricum. Bine a mai zis cine-a zis: «Cea mai eroică faptă a omenirii este că ea există şi are de gând să reziste şi mai departe…» Şi, totuşi, dracu să vă ia, se adresă el extratereştrilor. N-aţi putut să vă faceţi picnicul în altă parte? Pe Lună, de exemplu. Sau pe Marte… Şi voi sunteţi o gaşcă la fel de indiferentă ca toţi ceilalţi, chiar dacă aţi învăţat să coagulaţi spaţiul. Ce să spun, şi-au găsit să facă picnic. Picnic…»
«Mai bine m-aş gândi cum să-mi aranjaz picnicurile mele, reflecta el, în timp ce conducea încet Peugeotul pe străzile ude, intens luminate. Cum să le învârtesc pe toate astea cât mai abil? Bineînţeles că pe principiul minimei acţiuni. Ca-n mecanică. La ce dracul mai am diploma de inginer, dacă nu sunt în stare să inventez ceva ca să pot strânge cu uşa hiena aia şontoroagă?»
Opri maşina în faţa clădirii unde locuia Redrick Schuhart şi zăbovi un pic la volan, făcându-şi un plan cum să înceapă discuţia. Pe urmă, scoase AV-ul, ieşi din maşină şi abia atunci observă că blocul pare pustiu. Aproape toate geamurile erau «oarbe», în părculeţ nu era nimeni şi chiar becurile erau stinse. Asta îi aminti de ce va vedea acum şi simţi cum îi îngheaţă spinarea. Chiar îi trecu prin cap că poate ar fi o soluţie să-l cheme pe Redrick la telefon şi să discute cu el în maşină sau într-o berărie oarecare, liniştită. Dar alungă repede acest gând. Erau o mulţime de motive. «Şi-n afară de asta, îşi zise el, hai să nu ne comparăm cu aceste făpturi jalnice care au fugit precum gândacii opăriţi cu apă».
Intră în bloc şi urcă încet scările nemăturate de mult. În jur se aşternuse o linişte mormântală, multe uşi ale apartamentelor erau întredeschise sau chiar date de perete, iar din holurile întunecoase te izbea mirosul stătut de praf şi mucegai. Se opri în faţa uşii apartamentului lui Redrick, îşi aranjă părul, respiră adânc şi apăsă butonul soneriei. După o vreme, scârţâi uşor parchetul, se auziră zgomote la yală şi uşa se deschise încet.
În prag stătea Maimuţica, fiica lui Redrick Schuhart. Afară, pe hol, întunericul se destrămă şi, în prima secundă, Richard Nunan zări, în lumina puternică, doar o siluetă întunecată şi imediat se gândi că-n ultimele luni fetiţa crescuse destul de mult. Dar pe urmă, când ea se retrase în interiorul holului şi îi văzu faţa, imediat i se puse un nod în gât.