Acum chiar credea tot ce vorbea, începuseră deja să-i treacă prin minte nume de persoane, legături, oraşe şi i se părea că mai auzise undeva ceva asemănător acestor cazuri. Şi parcă acolo totul se terminase cu bine şi trebuia doar să-şi mai aducă aminte unde se întâmplase şi cine făcea tratamentul. Îşi aminti brusc pentru ce venise aici, îşi aminti de domnul Lemhen şi de ce se împrietenise cu Guta şi refuză să se mai gândească la ceva. Îşi alungă toate gândurile despre aranjamentele lui, se aşeză mai comod, se destinse şi începu să aştepte băutura.
În acest timp, din hol se auziră nişte paşi târşiţi, nişte bocănituri, precum şi vocea fonfăită, dezgustătoare, mai ales acum, a lui Sterviatnik Barbridge. «Hei, Roşcovanule! Pe la muierea ta se vede treaba că a trecut unul, măi papă-lapte. Să fi fost în locul tău n-aş fi lăsat aşa…»
Şi vocea lui Redrick: «Mai bine ai grijă de proteze, Sterviatnik. Muşcă-ţi limba. Uşa-i acolo şi ai grijă să nu uiţi să pleci, iar pentru mine a venit timpul să mai şi mănânc».
Iar Barbridge: «Ptiu, drace! Nici să glumesc n-am voie!»
Şi Redrick: «Între noi nu mai e loc de glume. Şi cu asta, basta. Hai şterge-o. Şi fă-o mai repede!».
Se auzi pocnetul yalei, vocile se estompară, probabil că amândoi ieşiseră pe scară. Barbridge şopti ceva şi Redrick răspunse: «Gata, gata. Doar ne-am înţeles!» Din nou bolboroseala lui Barbridge şi vocea tăioasă a lui Redrick: «Am zis gata!» Se trânti uşa, răsunară paşi repezi în hol şi-n pragul bucătăriei apăru Redrick Schuhart. Nunan se ridică în întâmpinare, şi atunci îşi strânseră mâinile tare, bărbăteşte.
― Am ştiut că tu eşti, zise Redrick, privindu-l cu ochii verzi, vioi, pe Nunan. Ohh! Da' te-ai cam umflat, măi grăsanule! Îţi îngroşi ceafa prin baruri. Ehe! Da' văd că petreceţi aici, nu glumă! Guta, bătrânico, fă-mi şi mie unul, că doar trebuie să vă ajung din urmă…
― Dar nici n-am început încă. Am vrut doar. Pot să scap eu de tine?
Redrick râse strident şi trânti un pumn în umărul lui Nunan.
― Vedem noi acum, cine pe cine ajunge şi care pe care întrece! Io, frate, doi ani am postit. Ca să te ajung din urmă, ar trebui să beau o cisternă… Hai să mergem, să mergem. Ce stăm aici în bucătărie? Hai, Guta, adu cina…
Se «cufundă» în frigider şi apăru din nou, ţinând în fiecare mână câte două sticle cu diferite etichete.
― O să chefuim, în cinstea celui mai bun prieten, Richard Nunan, care nu-şi lasă prietenii la necaz! Deşi nu are nici un câştig din asta. Ce păcat că nu-l avem şi pe Cremă-de-ghete…
― Dă-i un telefon, propuse Nunan.
Redrick Roşcatul clătină din cap.
― Acolo unde este încă nu i-au pus telefon. Hai să mergem, să mergem.
Intră primul în sufragerie şi trânti sticlele pe masă.
― O să chefuim, tăticule! se adresă bătrânului nemişcat. Asta e Richard Nunan, prietenul nostru Dick, ăsta este tăticul meu, Schuhart senior…
Richard Nunan se încordă, se ghemui ca un arici, căscă, gura până la urechi şi, fluturând cu palma prin aer, spuse:
― Încântat, domnule Schuhart. Ce mai faceţi?… Noi ne cunoaştem, Red, îl informă el pe Schuhart junior, care cotrobăia prin bar. Ne-am văzut o dată, e-adevărat numai în treacăt…
― Stai jos, îi zise Redrick, arătându-i un scaun aflat lângă bătrân. Dacă vrei să-i vorbeşti, s-o faci mai tare: n-aude nici pe dracul.
Puse paharele, deschise repede sticlele şi îl îndemnă pe Nunan:
― Toarnă. Nu prea mult, lul tăticu numai un piculeţ acolo, pe fundul paharului…
Nunan începu să toarne fără grabă. Bătrânul, stând în aceeaşi poziţie, privea peretele. Nu reacţionă deloc când Nunan îi întinse paharul. Iar Nunan se obişnuise deja cu noua situaţie. Era un joc sinistru şi jalnic, dirijat de Redrick, şi intrase în acest joc aşa cum toată viaţa intrase în jocurile altora… şi sinistre, şi jalnice, şi ruşinoase, şi sălbatice, şi chiar mai periculoase decât acestea. Redrick, ridicându-şi paharul, rosti: «Ce ziceţi, îi dăm drumul?», iar Nunan, complet natural, se uită întrebător la bătrân. Red ciocni însă nerăbdător paharul lui Nunan: «Hai mai repede. Hai să-i dăm drumul odată. Nu-i purta de grijă, că nu scapă ocazia…» Atunci Nunan, tot atât de natural, dădu din cap şi băură.
Redrick gemu şi, în timp ce ochii îi luceau, începu să vorbească pe un ton puţin nenatural şi febriclass="underline"
― Gata, prietene! Nu mă mai vede închisoarea. Dacă ai şti, dragul meu, cât de bine e acasă… Bani am şi mi-am pus în plan o vilişoară frumuşică, cu grădină. N-o să fie mai rău decât la Sterviatnik… Tu nu ştii, dar am vrut să plec, şi încă din închisoare mă hotărâsem: «Pentru ce, mă gândeam să mai stau în orăşelul ăsta? Să se aleagă praful, mă gândeam, de toate astea!» Şi când mă-ntorc de-acolo, poftim! Nu mai avem voie să plecăm! Păi, ce, am devenit ciumaţi în ăştia doi ani?
Vorbea şi vorbea, iar Nunan aproba dând din cap, sorbea din whisky, strecura înjurături de compasiune şi întrebări retorice, iar pe urmă începu să-l întrebe despre vilă: ce fel de vilă, unde, ce preţ? Şi de aici au început să se certe. Nunan demonstra că vila este scumpă şi că se află într-un loc nepotrivit, îşi scoase carneţelul, începu să-l răsfoiască şi să citească adresele vilelor părăsite care puteau fi vândute pe un preţ de nimic; reparaţia o să coste o nimica toată dacă mai depui şi o cerere pentru plecarea din oraş, iar dacă autorităţile refuză, poţi să mai ceri şi despăgubiri.
― Văd că te ocupi deja şi de bunuri imobiliare, zise Redrick.
― Păi, mă cam ocup de toate câte un pic, răspunse Nunan, şi îi făcu cu ochiul.
― Ştiu, ştiu. Am auzit de business-urile tale.
Nunan holbă ochii, duse degetul la buze şi făcu din cap spre bucătărie.
― Hai, lasă că ştie toată lumea, zise Redrick. Banii n-au miros. Acum am înţeles asta perfect… Dar că ţi l-ai luat ca administrator pe Ciolanul… m-a durut burta de atâta râs! Înţelegi? Ai dat drumul la ţap în grădina cu varză… Păi ăla-i psihopat, îl cunosc încă din copilărie!
În acest moment, bătrânul, cu o mişcare rigidă ca a unei păpuşi imense, îşi ridică încet mâna de pe genunchi şi o izbi de masă, cu un sunet sec, alături de paharul lui. Mâna era întunecată, cu reflexele albăstrui, cu degetele încovoiate, asemănătoare ghearelor de găină. Redrick tăcu şi se uită la el. Nunan observă cu uimire cum pe faţa lui Redrick tresări ceva şi fizionomia pistruiată şi prădalnică luă expresia unei dragoste adevărate şi a unei tandreţi sincere.
― Bea tăticule, bea, zise duios Redrick. Ai voie un pic. Să fii sănătos… Nu-i nimic, îi spuse lui Nunan cu jumătate de glas şi îi făcu cu ochiul conspirativ. Nu scapă el păhărelul ăsta, fii liniştit…
Privindu-l, Nunan îşi aduse aminte cum a fost cu laboranţii de la Boyd atunci când au venit aici după acest cadavru. Erau doi, amândoi băieţi puternici, sportivi, plus un doctor de la spitalul orăşenesc cu doi sanitari: oameni, zdraveni şi brutali, obişnuiţi să care targa şi să liniştească nebunii violenţi. Mai târziu, unul din laboranţi a povestit cum acest «Roşcovan» mai întâi parcă n-a înţeles despre ce este vorba, le-a dat drumul în apartament, i-a lăsat să-l examineze pe taică-su şi probabil că, până la urmă, l-ar fi luat pe bătrân, Redrick închipuindu-şi că o să-l ducă la spital pentru un tratament profilactic. Dar aceşti sanitari tâmpiţi, care în cursul discuţiilor au stat în hol şi s-au uitat după Guta cum spală în bucătărie, când au fost chemaţi, l-au înşfăcat pe bătrân ca pe-un butuc, l-au smucit şi l-au scăpat pe jos. Redrick turbase de mânie şi, colac peste pupăză, boul de doctor începuse să-i explice amănunţit ce, unde şi pentru ce. Redrick îl ascultase un minut sau două, iar pe urmă, fără să-l prevină, explodase ca o bombă cu hidrogen. Laborantul care povestise toate astea nici nu-şi mai aducea aminte cum ieşise din apartament. Diavolul roşcovan îi aruncase pe scări pe toţi şi nici unuia nu-i dăduse voie să plece pe propriile picioare. Toţi, după cum spunea laborantul, au zburat din uşa blocului, precum ghiulelele din tun. Doi au rămas în stradă leşinaţi, iar pe restul îi fugărise Redrick pe străzi, prin vreo patru cartiere, apoi se întorsese la maşina lor şi le spărsese toate geamurile. Şoferul nici nu mai era acolo, dispăruse în direcţia opusă…