― Aici, într-un bar, mi-au preparat un cocktail nou, spuse Redrick, turnându-şi whisky. Se numeşte «piftia vrăjitorului». Am să ţi-l fac pe urmă, după ce vom mânca. Frăţioare, asta-i o băutură mortală pe stomacul gol. Numai de la o doză îţi amorţesc şi picioarele, şi mâinile. Vrei, nu vrei, dar astăzi te-mbăt. Şi pe tine, şi pe mine. O să ne-aducem aminte de vremurile de altădată. De cele vechi şi bune, de «Borj». Săracul Ernie, şi-acum mai e acolo, ştii? Băut, îşi şterse buzele cu dosul palmei şi întrebă nepăsător:
― Şi ce mai e pe-acolo, prin Institut? N-au apucat încă să studieze «piftia vrăjitorului»? Ştii, am cam rămas puţin în urmă cu ştiinţa…
Nunan înţelese imediat de ce Redrick începuse discuţia pe tema asta. Gesticulă şi zise:
― Vai de mine, prietene! Ştii ce s-a-ntâmplat cu această «piftie»? Ai auzit cumva de laboratoarele Kerrygan?… Ei, un fel de prăvălioară particulară… deci aşa… Şi-au făcut rost de o porţie din «piftie» şi…
A povestit despre catastrofă, despre scandal, că nici până acum nu i-au găsit pe cei care au adus «piftia» şi că nu s-au găsit explicaţii. Redrick asculta parcă neatent: dădea din cap, ţâţâia aprobator sau dezaprobator, iar pe urmă turnă cu hotărâre whisky în pahare.
― Aşa le trebuie. Paraziţii! Să crape…
Băură. Redrick se uită la «tăticu» şi din nou tresări ceva pe faţa lui, întinse mâna şi mută paharul mai aproape de degetele încovoiate şi, dintr-o dată, degetele se desfăcură şi iar se încleştară prinzând paharul.
― Uite-aşa treaba o să meargă mai repede, explică Redrick. Guta! ţipă el. Mult ne mai ţii înfometaţi?… Pentru tine se străduieşte, îi explică lui Nunan. Pregăteşte salata ta preferată de moluşte. A făcut rost de ele mai demult, am văzut eu… Dar, în general, cum mai merg treburile la voi în Institut? Aţi găsit ceva nou? Se zice că la voi lucrează acum întruna automatele, dar obţin cam puţin.
Nunan începu să povestească de treburile din Institut, şi, în timp ce vorbea, lângă masă, alături de bătrân, apăru pe neauzite Maimuţica, stătu puţin, punându-şi pe masă lăbuţele păroase, şi dintr-o dată, printr-o mişcare complet copilărească, se lipi de cadavru şi îşi puse capul pe umărul lui. Nunan, continuând să pălăvrăgească, se gândea, uitându-se la aceste două plăsmuiri groaznice ale Zonei: «Dumnezeule, ce mai poate fi? Ce trebuie să mai facem ca omenirea să înţeleagă în sfârşit? Oare numai astea două nu sunt de-ajuns?» Ştia că este puţin. Ştia că miliarde şi miliarde nu ştiu nimic şi nici nu vor să ştie, iar dacă vor afla se vor văita vreo zece minute şi iar se vor întoarce la ale lor. «Mă îmbăt, se înfurie. La dracul şi cu Barbridge, dă-l dracului şi pe Lemhen… familia asta blestemată de Dumnezeu, la dracul şi cu ea. Mă îmbăt».
― Ce te holbezi aşa la ei? întrebă Redrick încet. Nu-i purta de grijă, asta nu-i dăunează. Ba chiar invers. Se zice că din el izvorăşte sănătatea.
― Da, ştiu asta, zise Nunan şi goli paharul.
Intră Guta, îi ordonă lui Redrick să aşeze farfuriile şi puse pe masă un platou mare de argint cu salata preferată a lui Nunan. Şi aici, bătrânul, de parcă cineva l-ar fi trezit şi l-ar fi tras de nişte sforicele, ridică paharul dintr-o mişcare spre gura care se deschise.
― Măi băieţi, se bucură Redrick, acum o să tragem un chef pe cinste.
CAPITOLUL IV
REDRICK SCHUHART, 31 DE ANI
PESTE NOAPTE, valea se răcise, iar în zori se făcuse frig de-a binelea. Mergeau pe terasament păşind pe traversele putrezite, între şinele ruginite, şi Redrick se uita cum lucesc picăturile de ceaţă condensată pe scurta de piele a lui Arthur Barbridge. Băiatul păşea uşor, vesel, de parcă nu ar fi avut în spate o noapte chinuitoare, derulată într-o tensiune stânjenitoare. Şi acum îi mai tremura fiecare fibră a corpului, după două ore sinistre de aţipeală extenuantă petrecute pe creasta umedă a dealului pleşuv, lipiţi unul de altul, spate în spate, pentru a-şi păstra căldura şi aşteptând «şuvoiul verzişoarei» să ocolească dealul şi să dispară în râpă.
De fiecare parte a terasamentului se aşternea o ceaţă deasă. Din când în când se revărsa peste şine în şuvoaie grele, cenuşii, obligându-i, în aceste locuri, să umble scufundaţi până la genunchi în drojdia şerpuitoare. Mirosea a rugină umedă, iar dintr-o mlaştină, aflată în dreapta terasamentului, te trăsnea duhoarea de mortăciune. În jur nu se vedea absolut nimic decât ceaţa, dar Redrick ştia că, în împrejurimi, se întinde o zonă aluvionară cu mult pietriş şi că după această câmpie se află munţii ascunşi în pâclă. Mai ştia că atunci când va apărea soarele şi ceaţa se va înrouri, va trebui să vadă undeva, la stânga, rămăşiţele unui elicopter distrus, iar în faţă un şir de vagonete. Şi abia atunci se putea spune că treaba începea cu adevărat.
Redrick strecură palma între spate şi rucsac şi, fără să se oprească, îl ridică astfel încât marginea balonului cu heliu să nu-i taie spatele. «E greu afurisitul, cum o să mă târăsc cu el? Un kilometru şi jumătate, pe puţin… Lasă stalker, nu te mai văicări. Ştiai pentru ce mergi. La sfârşitul drumului, or să te aştepte oricum cinci sute de mii de monezi, aşa că poţi să mai şi transpiri. Cinci sute de mii… O bucăţică grasă, ce zici? Să fiu al naibii dacă îi las mai ieftin de cinci sute de mii. Şi dracul să mă ia dacă o să-i dau lui Sterviatnik mai mult de treizeci, iar mucosului ăstuia… Mucosului nimic… Dacă măcar jumătate din ce-a zis tartorul ăla bătrân este adevărat, atunci mucosului… nimic».
Privi din nou spatele lui Arthur şi, un timp, se uită cu ochii mijiţi cum mergea uşor, păşind peste două traverse deodată. Arthur avea umerii laţi, şoldurile înguste, iar părul lung şi negru ca pana-corbului, la fel ca al soră-si, se clătina în ritmul paşilor. «Singur m-a rugat, se gândea Red morocănos. Singur. Şi de ce m-o fi rugat cu disperare? Tremura tot, lacrimi în ochi: «Luaţi-mă, mister Schuhart! Mi-au propus-o diferiţi oameni, dar aş fi vrut numai cu dumneavoastră. Nici unul nu-i bun de nimic! Tata, eh…» Dar acum el nu mai poate»«. Redrick întrerupse cu un efort de voinţă această amintire. Îi era scârbă să se mai gândească la sora lui Arthur. «Pur şi simplu e de neconceput: aşa o femeie superbă ai iubi-o o viaţă-ntreagă, dar în realitate nu poţi iubi o asemenea nulitate, o păpuşă moartă. E toată doar o minciună, nu şi femeie». Parcă şi-acum îşi amintea de nasturii de la bluza mamei, aurii; semitransparenţi, de chihlimbar, care parcă te îmbiau să-i bagi în gură şi să-i sugi, aşteptând să simţi o dulceaţă neobişnuită. Şi îi lua în gură, îi sugea şi, de fiecare dată, era profund dezamăgit însă mereu uita această deziluzie, adică nu o uita, dar, pur şi simplu, refuza s-o creadă.
«Dar poate că mi l-a trimis papahen, se gândi el la Arthur. Ia uite ce armă are în buzunarul de la spate… Nu, nu cred. Sterviatnik doar mă ştie. Sterviatnik ştie că nu e de glumit cu mine. Şi ştie cum sunt în Zonă. Nu, toate astea-s fleacuri. Nu este nici primul care m-a rugat, nici primul care a vărsat lacrimi. Alţii se târau şi-n genunchi… Iar armele… Toţi le poartă când merg pentru prima dată. Prima şi ultima… oare ultima?… Ehe, e ultima dată, măi băieţel! Ai văzut ce-a ieşit din Sterviatnik? Ultima dată. Da, papahen. Să fi ştiut ce trăsnaie i-a trecut prin cap băiatului tău, l-ai fi trosnit cu cârjele până rămânea lat. Băiatul tău, rodul Zonei…» Şi, dintr-o dată, simţi că în faţă este ceva, nu prea departe, la vreo treizeci-patruzeci de metri.