― Stai, îi zise lui Arthur.
Băiatul împietri. Avea reflexe bune: rămăsese ca o statuie, cu piciorul ridicat, iar apoi, încet şi cu precauţie, şi-l puse pe pământ. Redrick se opri alături de el. Linia de cale ferată cobora aici şi se pierdea complet în ceaţă, iar acolo, în pâclă, era ceva. Ceva mare şi nemişcat. Nu era periculos. Redrick trase precaut aerul prin nări. Da, nu era periculos.
― Dă-i drumul înainte, zise, şi aşteptă ca Arthur să facă un pas, apoi îl urmă. Cu coada ochiului, vedea faţa lui Arthur, profilul lui perfect, pielea curată a obrazului şi buzele strânse cu înverşunare sub mustăcioara subţire.
Se scufundară în ceaţă, întâi până la brâu, apoi până la gât, iar după câteva secunde se zări în faţă silueta deformată a vagonetului.
― Gata, hotărî Redrick, şi începu să-şi dea jos rucsacul. Stai jos, unde eşti acum. Odihnă şi fumat.
Arthur îl ajută să-şi scoată rucsacul, apoi se aşeză alături, pe şina ruginită. Redrick desfăcu unul din buzunarele rucsacului, scoase un pachet cu mâncare şi termosul cu cafea; în timp ce Arthur desfăcea pacheţelul şi punea sandviciurile pe rucsac, scoase de la piept bidonaşul, deşurubă căpăcelul şi, închizând ochii, trase câteva înghiţituri, savurându-le.
― Vrei şi tu? îi oferi, ştergând cu palma gâtul bidonaşului. Pentru curaj…
Arthur refuză, îmbufnat.
― Pentru curaj n-am nevoie, mister Schuhart. Mai bine o cafea, dacă-mi daţi voie. Aici e foarte umed, nu-i aşa?
― Umed, acceptă Redrick. (Strecură bidonaşul la loc, alese un sandvici şi începu să mestece.) Când ceaţa se va destrăma, o să vezi că pe aici, primprejur, sunt doar mlaştini. Cândva, prin locurile astea au fost ţânţari, ceva de groază.
Tăcu brusc şi turnă cafea. Era fierbinte, vâscoasă, dulce şi era mai plăcut s-o bei acum în loc de alcool. Aroma ei îl purta cu gândul acasă. La Guta. Şi nu pur şi simplu la Guta, ci la Guta în capoţel, somnoroasă, păstrând încă o cută de la pernă pe obraz.
«M-am băgat ca musca-n lapte. Cinci sute de mii… Ce naiba mi-or fi trebuind banii ăştia? Ce, vreau să-mi cumpăr un bar? Banii sunt necesari ca să nu te gândeşti la ei. Asta, cam aşa e. Aici a zis bine Dick, dar, în ultimul timp, nu prea m-am gândit la ei. La ce naiba mi-or fi trebuind banii ăştia? Casă am, grădină am, şomer nu, ajung în Marmont… Totuşi, m-a urnit Sterviatnik. M-a învârtit ca pe un tinerel…»
― Mister Schuhart, zise, pe neaşteptate, Arthur, uitându-se într-o parte. Dumneavoastră credeţi cu adevărat că această chestie îndeplineşte dorinţele?
― Prostii, zise Redrick neatent şi se opri imediat, ţinând în mână păhărelul care-l ducea la gură. Da' de unde ştii tu pentru care chestie mergem?
Arthur râse jenat, îşi trecu mâna prin părul negru ca pana-corbului, se scărpină şi zise.
― Uite aşa… Mi-am dat seama… Nici nu mai ştiu ce anume m-a determinat să ajung la ideea asta… În primul rând, tata. Înainte, bombănea tot timpul despre acest Glob de Aur, dar în ultima vreme încetase s-o mai facă, şi-n plus de asta venea mereu pe la dumneavoastră. Dar ştiu că nu sunteţi prieten cu el, chiar dacă îndruga vrute şi nevrute… În al doilea rând, în ultimul timp, era aşa… cam ciudat. (Arthur râse din nou şi îşi scutură capul amintindu-şi ceva.) Dar am înţeles totul, în sfârşit, când aţi încercat împreună acest dirijabil mic pe maidan… (Dădu cu palma în rucsac, unde era rulat strâns învelişul balonului.) La drept-vorbind, v-am urmărit atunci, şi când am văzut că ridicaţi sacul cu pietre şi-l purtaţi deasupra pământului, totul mi s-a limpezit. După părerea mea, în Zonă, în afară de Globul de Aur, nu a mai rămas nimic greu. Muşcă din sandvici şi zise îngândurat, cu gura plină: Numai că nu înţeleg cum o să-l agăţaţi, pentru că, probabil, este neted…
Redrick îl privi în tot acest timp pe deasupra păhărelului, gândind cât de diferiţi sunt ei. Tatăl şi fiul. N-au nimic comun. Nici faţa, nici vocea, nici sufletul. Sterviatnik are vocea libidinoasă, răguşită, ticăloasă. Doar atunci când povestea despre asta vorbea frumos şi nu se putea să nu-l asculţi. «Roşcovanule, zicea atunci, aplecându-se deasupra mesei. Numai noi doi am mai rămas, iar pentru amândoi avem doar două picioare. Şi ambele ale tale… Asta este poate cel mai valoros lucru existent în Zonă! Cui îi rămâne, dacă nu ţie, hmm? Acestor simandicoşi cu maşinile lor la scară? Doar eu l-am găsit. Eu! Câţi de-ai noştri n-au pierit pe drum? Dar eu l-am găsit! Şi l-am păstrat pentru mine! Şi poate că nici acum nu l-aş fi dat nimănui, dar, vezi bine, nu mai am mâinile aşa de lungi. Şi-n afară de tine, n-a mai rămas nimeni. Pe câţi ţângăi nu i-am învăţat? O şcoală întreagă am deschis pentru ei. Dar ei nu pot. Au alt sânge… Ei bine, nu mă crezi. Nu mă crezi, şi nici nu trebuie. Pentru tine, banii. Mie-mi dai cât vrei şi sunt sigur că n-o să rămân nemulţumit… Iar eu voi avea din nou picioare. Picioarele să mi le iau înapoi, mă-nţelegi? Doar Zona mi le-a luat şi poate că tot Zona o să mi le dea înapoi…
― Ce? se dezmetici Redrick.
― Am întrebat dacă pot să fumez, mister Schuhart.
― Da… fumează, fumează… Şi eu am să fumez…
Bău restul de cafea, scoase o ţigară şi, răsucind-o, privi ceaţa care se rărea. «Psihopat, se gândi. Dement. Vrea picioare… lindina!».
Din discuţiile acelea îi rămăsese în suflet o senzaţie neplăcută care nu se dizolvase în timp, se tot strângea şi iar se strângea. Nu pricepea ce-ar fi putut să fie asta, dar îl deranja, de parcă s-ar fi molipsit cu ceva de la Sterviatnik, dar nu cu o porcărie, ci, invers, cu o forţă. Oare cu o putere?… Nu, nu cu putere. Da' atunci cu ce? «În sfârşit, dă-le dracul! Dar hai să zicem şi-aşa. Să presupunem că n-aş fi intrat încă în Zonă. Că eram gata să plec, că mi-am făcut chiar şi rucsacul, dar s-a întâmplat ceva… De exemplu, că m-au înhăţat. Ar fi fost rău?… Bineînţeles că da. Păi de ce? Aş fi pierdut cumva banii?… Da de unde. Nu-i vorba de bani… Pentru că acest obiect va cădea în mâna «broaştelor râioase» sau a lui Răguşitul şi Ciolănosul?… Ei, asta da. E ceva. Mi-ar fi fost şi mie necaz… Dar ce-am cu toate astea? În fond tot lor le pică».
― Brrr!… (Arthur se scutură.) Te pătrunde până la oase. Mister Schuhart, poate îmi daţi acum şi mie o gură.
Redrick scoase bidonasul în tăcere şi i-l întinse. «Dar n-am fost de acord chiar de la început. De douăzeci de ori l-am trimis pe Sterviatnik undeva, iar a douăzeci şi una oară am acceptat. Mă cuprinsese parcă o moleşeală, iar ultima discuţie a fost scurtă şi concisă: «Hai noroc, Roşcovane. Ţi-am promis o hartă. Poate te uiţi totuşi pe ea!» Şi m-am uitat în ochii lui, erau ca doi furunculi, galbeni, cu punctişorul negru la mijloc, şi i-am zis: «Dă-mi-o». Şi gata. Mi-aduc aminte că eram beat atunci, o săptămână întreagă băusem, şi-n suflet nu mai era nimic… Ei, drace, tot una e! Am mers şi am tot mers. De ce tărăgănez lucrurile? Ce, mi-o fi frică?…»
Tresări. Un geamăt prelung şi jalnic se porni brusc din ceaţă. Redrick sări în sus ca ars şi tot aşa făcu şi Arthur. Dar se aşternuse deja liniştea; se auzea numai foşnetul pietrişului mărunt care curgea de pe terasament, de sub picioarele lor.