― Probabil că s-au aşezat rocile, şopti cu greutate Arthur. Vagonetele cu rocă… stau de mult…
Redrick privea drept în faţă şi nu vedea nimic. Îşi aduse aminte. Asta fusese într-o noapte. Se trezise ca dintr-un coşmar din cauza aceluiaşi sunet lung şi trist. Numai că ăsta nu mai era un coşmar. Maimuţica ţipa stând în patul ei de lângă geam, iar din celălalt capăt al casei îi răspundea tăticu cam la fel, tot aşa de lung şi scârţâitor, numai că un pic mai gâlgâitor. Şi aşa, s-au tot chemat reciproc în întuneric, o sută de ani şi încă o sută de ani. Guta se trezise şi ea şi-l apucase pe Redrick de mână. Simţea umărul ei acoperit brusc de o sudoare rece şi aşa au stat toţi aceşti o sută de ani şi încă o sută de ani ascultând, iar când Maimuţica tăcu şi se culcă, el mai aşteptă un pic, pe urmă se sculă, coborî la bucătărie şi bău cu sete o jumătate de sticlă de coniac. Şi din noaptea aceea începu să bea…
― Roca, zise Arthur. Ştiţi… ea cu timpul se lasă… De la umezeală şi din alte motive…
Redrick se uită la faţa lui palidă şi din nou se aşeză. Ţigara dintre degetele lui căzuse pe undeva şi atunci îşi aprinse alta nouă. Arthur mai zăbovi în picioare, uitându-se în toate părţile cu teamă, pe urmă se aşeză şi el şi râse încet:
― Eu ştiu, mi-a povestit cineva, că în Zonă s-ar putea să mai locuiască cineva. Nişte oameni, acolo… Nu, nu extratereştri. Chiar oameni. De parcă Vizita i-ar fi prins aici şi i-ar fi transformat în mutanţi… S-au adaptat la noile condiţii. Aţi auzit ceva despre asta, mister Schuhart?
― Da, zise Redrick. Numai că nu aici. Undeva în munţi, la nord-vest. Nişte ciobani.
«Cu ce m-oi fi molipsit de la el? Cu nebunia lui, desigur. Deci, iată de ce sunt aici. Iată ce caut pe-aici…»
O senzaţie stranie şi foarte nouă îl umplea încet. Îşi dădea seama că de fapt nu este deloc nouă, că îi rodea ficaţii mai de mult, dar ca numai acum începuse să înţeleagă şi să-i fie clar totul. Şi ceea ce părea înainte o prostie, o halucinaţie nebunească a boşorogului ieşit din minţi, se transformase într-o unică speranţă, într-un singur sens al vieţii, pentru că numai acum îi era clar: singurul lucru care-i rămăsese pe lumea asta, singurul pentru care trăise în ultimele luni era speranţa într-o minune. Iar el, prostul şi tâmpitul, respingea această speranţă, o călca în picioare, îşi bătea joc de ea şi o îneca în băutură, pentru că aşa fusese obişnuit. Pentru că niciodată în viaţă, chiar şi-n copilărie, nu contase pe nimeni în afară de el însuşi şi pentru că încă de-atunci această încredere în el însuşi nu se exprimase decât în cantitatea de «verzişori» pe care avea norocul s-o smulgă, s-o tragă cu dinţii din haosul indiferenţei care-l înconjura. Aşa a fost dintotdeauna şi aşa ar fi rămas şi mai departe, dacă n-ar fi nimerit într-un asemenea impas din care nu-l mai puteau scoate nici «verzişorii». Un impas în care încrederea în tine însuţi era o absurditate… Şi acum această speranţă, care deja nu mai era o speranţă, ci o credinţă în minune îl umplea până-n creştetul capului şi se mira cum putuse trăi până acum într-o asemenea beznă nemărginită, fără o rază de lumină…
Râse şi-l lovi pe Arthur în umăr…
― Ei! Cum e, stalker? Te sfâşie? Ţi-e frică?… Odihneşte-te, frăţioare. Nu te ruşina. Zona!
Arthur se uită la el mirat, zâmbind şovăielnic, iar Redrick făcu între timp un cocoloş din hârtia unsuroasă de la sandviciuri, îl aruncă sub vagonet şi se culcă pe-un cot, sprijinindu-se de rucsac.
― Bine, zise el. Presupunem că acest Glob de Aur, într-adevăr… Ce ţi-ai fi dorit?
― Deci totuşi credeţi?
― N-are importanţă… cred sau nu cred. Tu răspunde-mi la întrebare.
Şi, brusc, deveni curios ce poate cere Globului de Aur un astfel de băiat, încă un papă-lapte, «liceanul» de ieri. Se uita cu o curiozitate amuzată cum Arthur se încruntă, mustăceşte, ridică ochii şi apoi îşi lăsă privirea în jos.
― Bineînţeles, picioarele lui tata… rosti, în sfârşit, Arthur. Ca să fie bine totul acasă.
― Minţi, minţi, îl întrerupse cu blândeţe. Bagă de seamă, frăţioare. Globul de Aur îndeplineşte numai dorinţele ascunse. Numai acelea pentru care ai fi în stare să-ţi bagi gâtu-n ştreang dacă nu s-ar îndeplini.
Arthur Barbridge roşi, ridică din nou privirea spre Redrick şi iar şi-o lăsă în jos, înroşindu-se ca para focului, aproape să-i dea lacrimile.
Redrick zâmbi şi spuse duios:
― Totul e clar, dar asta nu e treaba mea. Păstrează-ţi secretul… Şi, dintr-o dată, îşi aminti de pistol şi se gândi că, până mai are timp, trebuie să ţină seamă de toate, pe cât posibil. Ce ai în buzunarul de la spate? întrebă nepăsător.
― Un pistol, mormăi Arthur, şi se muşcă de buză.
― Pentru ce?
― Ca să trag! răspunse Arthur provocator.
― Hai, termină! se răsti Redrick şi se apropie. Dă-mi-l! În Zonă n-ai în cine să tragi! Haide!
Arthur încercă să zică ceva, dar tăcu, duse mâna la spate, scoase Coltul militar şi, ţinându-l de ţeavă, i-l întinse. Redrick înşfăcă pistolul de mânerul cu striaţii, îl aruncă în sus, îl prinse şi întrebă:
― Ai o batistă? Dă-mi-o ca să-l înfăşor…
Luă de la Arthur batista, curată şi mirosind a apă de colonie, înfăşură pistolul şi puse pachetul pe o bârnă.
― Deocamdată, lasă-l să stea aici, explică el. Dacă vrea Cel de Sus, ne întoarcem tot pe aici şi îl luăm. Poate că într-adevăr o să trebuiască să ne apărăm de patrulă… Deşi, frăţioare, ca să tragi în patrulă…
Arthur clătină din cap.
― Nu de asta l-am luat, spuse înciudat. Acolo e numai un singur cartuş. Dacă se va întâmpla ceva, ca atunci, cu tata…
― Ia uită-te la el, se miră Redrick, privindu-l fix. Să n-ai grijă de asta. Dacă se întâmplă ceva, cum a fost cu taică-tu, am să pot să te mai car… Uite că s-a crăpat de ziuă!
Ceaţa se topea văzând cu ochii. Pe terasament dispăruse, iar jos şi în depărtare negura lăptoasă se aşternea şi se dizolva, prin ea întrezărindu-se crestele ovale şi păroase ale dealurilor. Între dealuri, pe ici, pe colo, apărea suprafaţa încreţită a mlaştinii oţetite, acoperită de răchitiş rar şi prăpădit, la orizont, după dealuri, piscurile munţilor se încălziseră, cu o lumină galben-deschisă, iar cerul de deasupra lor era senin şi albastru. Arthur privi înapoi peste umăr şi scoase un ţipăt de exaltare. Redrick se uită şi el înapoi. La răsărit, munţii păreau negri, iar deasupra lor pâlpâia şi sclipea binecunoscuta lumină de smarald. Zorii verzi ai Zonei… Redrick, desfăcându-şi cureaua, spuse:
― Nu vrei să te uşurezi? Vezi că p-ormă n-o să ai nici unde şi nici timp…
Se duse după vagonet, se aşeză pe vine, pe terasament, şi, gemând, privea cât de repede se topeşte lumina verde inundată de o boare roz, în timp ce, după un vârf, o feliuţă de soare se chinuia să strălucească. Şi dintr-o dată dealurile aşternură umbre liliachii, totul deveni contrastant, reliefat, se vedea ca-n palmă, şi chiar în faţa lui, la vreo două sute de metri, Redrick zări elicopterul. Pesemne că nimerise în plin centrul unei «chelii a ţânţarului» şi tot fuselajul lui era turtit, semănând cu o clătită uriaşă de fier. Numai coada rămăsese intactă: era numai un pic îndoită şi atârna deasupra luminişului dintre dealuri ca un cârlig enorm şi negru. Elicea de echilibrare rămăsese şi ea intactă, iar când adia vântul se învârtea cu un scârţâit sinistru. «Chelia» probabil fusese extrem de puternică, din moment ce elicopterul nu apucase nici măcar să ardă. Pe fierul turtit se vedea clar emblema roşie-albastră a forţelor aeriene militare regale, semn pe care Redrick nici nu mai ţinea minte de câţi ani nu-l mai văzuse. De fapt, uitase chiar cum mai arăta.