Terminându-şi treaba, Redrick se întoarse la rucsac, scoase harta şi o întinse pe roca topită din vagonet. Cariera nu se vedea de aici, era mascată de un deal, pe creasta căruia se afla un pom ars, înnegrit. Dealul trebuia ocolit prin dreapta, printr-o vâlcea aflată între acest deal şi un altul, care şi el era vizibil, complet pleşuv, ros de surpături, din care se scurseseră pietre brune pe tot povârnişul.
Toate reperele corespundeau, dar Redrick nu se simţea satisfăcut. Instinctul lui de stalker încercat refuza categoric ideea absurdă şi nenaturală de a duce o potecă printre două dealuri apropiate. «În sfârşit. Las' că mai vedem noi. O să ne lămurim mai bine la faţa locului». Până la vâlcea, poteca trecea prin mlaştină, pe un loc deschis şi neted, ce părea nepericulos de aici. Privindu-l însă mai atent, Redrick distinse, printre muşuroaiele uscate, o pată de culoare gri-închis. Se uită pe hartă. Acolo era desenată o cruciuliţă şi, cu litere strâmbe, era scris «Fantele». Linia roşie punctată a potecii era puţin mai la dreapta cruciuliţei. Porecla parcă îi era cunoscută, dar cine fusese «Fantele» ăsta, cum arăta şi când trecuse pe-aici, Redrick nu-şi mai putea aminti. În schimb, îşi aminti de sala plină de fum a «Borjului», de mutrele feroce ale beţivilor, de labele lor imense şi roşii care strângeau paharele, de hohotele ca de tunet izbucnite din boturile căscate, cu dinţii gălbejiţi. O turmă formidabilă de titani şi giganţi adunaţi la adăpat ― una din cele mai clare amintiri ale copilăriei: prima vizită la «Borj». «Ce-am adus atunci? Mi se pare că un «biberon». Sosit direct din Zonă, ud leoarcă, înfometat şi complet buimăcit, am năvălit în «bombă» cu sacul pe umăr, am trântit marfa pe tejghea în faţa lui Ernest şi m-am uitat de jur-împrejur rânjind ameninţător. Am suportat bombardamentul glumelor batjocoritoare, am aşteptat până când Ernest, pe atunci tânăr şi întotdeauna cu papion, mi-a numărat nişte verzişori… adică nu, pe atunci încă nu erau verzişori, erau pătrăţele regale, cu o gagică severă într-un balon şi cu o coroniţă pe cap… am aşteptat, am ascuns banii în buzunar şi, pe neaşteptate, chiar pentru mine, am înşfăcat de pe tejghea o halbă grea de bere, şi luându-mi avânt, am proiectat-o într-un rât din apropiere, care tot mai rânjea»… Redrick zâmbi şi se gândi: «Poate ăla era «Fantele»?»
― Se poate printre coline, domnule Schuhart? îl întrebă Arthur încet, la ureche. Stătea alături şi se uita şi el pe hartă.
― Vedem noi acolo, zise Redrick.
Pe hartă mai erau încă două cruciuliţe. Una pe coasta dealului cu pomul ars, iar cealaltă pe o suprafaţă a dealului vecin. Canişul şi Ochelaristul. Poteca trecea pe undeva mai jos printre cruciuliţe.
― Vedem noi acolo, repetă, împăturind harta şi băgând-o în buzunar.
Îl privi pe Arthur şi îi ordonă:
― Ajută-mă să-mi pun rucsacul pe spate… Procedăm ca mai înainte, zise scuturând rucsacul şi aranjându-şi curelele mai comod. Ai să mergi înainte, ca să te văd în fiecare clipă. Nu priveşti înapoi şi-ţi destupi urechile. Ordinul meu e lege. Bagă de seamă că o să ne târâm mult timp, aşa că să nu-ţi fie frică de noroi, iar dacă-ţi ordon: mutra-n noroi… fără discuţii… Încheie-ţi scurta. Eşti gata?
― Sunt gata, şopti Arthur. Era foarte nervos, iar roşeaţa din obraji îi dispăruse ca şi cum nu fusese niciodată.
― Uite şi prima direcţie. (Redrick indică cu mâna colina apropiată, la o sută de paşi de terasament.) E clar? Dă-i drumul!
Arthur înghiţi în sec şi, păşind peste şină, începu să coboare terasamentul. Pietrişul se rostogolea cu zgomot sub paşii lui.
― Mai uşor, mai uşor, îl temperă Redrick.
Începu să coboare după el cu precauţii, menţinând echilibrul rucsacului, extrem de greu, numai din muşchii picioarelor. Cu coada ochiului, îl urmărea tot timpul pe Arthur. «Îi e cam frică. Foarte bine că îi e frică. Probabil că simte. Dacă are instinctul lui taică-su, atunci ar trebui să simtă… Dacă ai şti Sterviatnik că de data asta am să te ascult: «Şi uite aici, Roşcatule, singur n-ai să poţi trece. Vrei nu vrei, dar o să trebuiască să iei pe cineva cu tine. Pot să-ţi dau pe unul dintre elevii mei, de care să nu-mi pară rău». M-ai convins. Prima dată în viaţă am fost de acord să fac o treabă ca asta. Dar poate că o să iasă bine. Totuşi, pe mine nu mă cheamă Sterviatnik, poate născocim ceva…»
― Stop, îi ordonă lui Arthur.
Băiatul se opri, stând în apa ruginită până la glezne, şi până cobori Redrick, mlaştina îl trăsese deja până la genunchi.
― Vezi piatra? întrebă Redrick. Uite-acolo, sub colină. Hai spre ea!
Arthur porni înainte. Redrick îl lăsă vreo zece paşi şi porni pe urmele lui. Mlaştina împuţită clefăia sub picioare. Era o mlaştină moartă: nu erau nici musculiţe, nici broaşte şi chiar răchitişul se ofilise şi putrezise. Redrick, ca de obicei, privea în jur, dar deocamdată totul părea liniştit. Colina se apropia încet, ascunzând soarele care era încă la orizont, şi care, pe urmă, acoperi toată zarea. Lângă piatră, Redrick privi înapoi spre terasament. Terasamentul era scăldat în soare, acolo zăcea şi trenul cu zece vagonete. O parte dintre ele căzuseră de pe şine şi stăteau răsturnate. Terasamentul de dedesubt era îngropat sub roca roşcată ce căzuse din vagonete, iar mai departe, spre carieră, la nord de tren, cerul de deasupra şinelor tremura şi se revărsa, iar din când în când izbucneau acolo curcubee mici. Redrick se uită la această vibrare, scuipă şi întoarse capul.
― Mai departe, zise, şi Arthur îşi întoarse spre el faţa încordată. Vezi cârpele alea? Nu, nu acolo… Uită-te mai la dreapta…
― Da, şopti Arthur.
― Deci aşa. Astea le-a purtat cândva un oarecare «Fante». Demult. Nu a ascultat de oamenii mai mari şi acum stă acolo, special ca să arate oamenilor deştepţi drumul. Ocoleşte-l cu două degete spre dreapta. Le-ai luat? Ţi-ai fixat punctul? Aproximativ pe-acolo pe unde răchitişul este mai des… Hai, mişcă-te!
Acum, mergeau paralel cu terasamentul. Cu fiecare pas, apa de sub picioare se micşora, şi-n curând striveau muşuroaiele uscate şi elastice. «Pe hartă, peste tot în această porţiune, sunt numai mlaştini, se gândi Redrick. S-a învechit harta. Barbridge n-a mai trecut de mult pe aici, tocmai d'aia s-a învechit. Şi asta-i prost. Bineînţeles că e mai uşor să mergi pe uscat, dar era mai bine dacă aici ar fi fost mlaştină… Ia uită-te la el cum merge. Parcă-i pe Bulevardul Central».
Arthur se înviorase probabil şi mergea acum cu paşi întregi. O mână şi-o strecurase în buzunar, iar cealaltă o legăna vesel, de parcă era la plimbare. Atunci Redrick se scormoni prin buzunar, alese o piuliţă de vreo douăzeci de grame şi, ochindu-l, îl lovi în cap. Piuliţa îl nimeri pe Arthur direct în ceafă. Băiatul scheună, îşi prinse capul în mâini şi, încovoindu-se, se prăbuşi pe iarba uscată. Redrick se opri deasupra lui.
― Aici aşa se întâmplă, dragă Archie, îi zise povăţuitor. Aici nu e bulevard. Şi nici n-ai ieşit cu mine la plimbare.
Arthur înghiţi cu noduri şi dădu din cap.
― E clar? întrebă Redrick.
Arthur înghiţi cu noduri şi dădu din cap.
― Foarte bine. Iar altă dată îţi mai trântesc şi una în dinţi. Dacă o să mai rămâi viu. Hai, mişcă!
«Cred că din băiat putea să iasă un stalker… Şi, probabil, l-ar fi chemat «Chipeşul». «Chipeşul Archie». Am mai avut noi un Chipeş pe care-l chema Dickson, iar acum toţi îl strigă «Hârciogul». Singurul stalker care a căzut în «maşina de tocat» şi care a scăpat. A avut noroc. Caraghiosul de el şi acum mai crede că Barbridge l-a scos din «maşina» aia. Pe dracul! L-a scos din Zonă, asta e adevărat… Şi uite-aşa a făcut Barbridge o faptă eroică… Numai să fi încercat să nu-l scoată! Încă de pe atunci, se cam plictisiseră toţi de găinăriile lui şi băieţii i-o spuseseră în faţă: «Mai bine să nu te întorci singur». Şi chiar atunci Barbridge a primit şi porecla de Sterviatnik. Până atunci purtase porecla «Gloaba»«.