Redrick simţi dintr-o dată pe obrazul stâng o deplasare aproape imperceptibilă de aer şi, imediat, fără să se mai gândească, strigă:
― Opreşte-te!
Întinse apoi mâna în partea stângă. Curentul de aer era mai puternic acolo. Undeva, între ei şi terasament, se instalase «chelia ţânţarului», poate chiar se deplasa pe terasament, că doar nu degeaba se răsturnau vagoneţii.
Arthur stătea nemişcat. Nici măcar nu întoarse capul.
― Fă-o mai la dreapta. Aşa.
«Mda. Ar fi ieşit un stalker bun… Măi, Schuhart. Ţi-o fi milă de el? Asta-ţi mai lipsea. Da' de tine a avut cineva milă?… De altfel, da. A fost cineva. Lui Kirill i-a fost milă de mine. Şi lui Dick Nunan îi e milă de mine. Poate nu atât milă de mine cât poate se lipeşte de Guta, da' poate că îi e şi milă. La oamenii cinstiţi, una n-o împiedică pe cealaltă… Numai eu nu am pe nimeni de care să pot avea milă. Şi va trebui să aleg sau… sau…» Şi pentru prima dată îşi imagină cu clarviziune aceasta alegere: sau Archie, sau Maimuţica. Dar aici n-ai ce să alegi. Totul e foarte clar… «Numai dacă minunea este posibilă», zise o voce înlăuntrul lui şi el înnăbuşi această voce interioară cu groază şi răutate.
Au trecut pe lângă grămada de cârpe cenuşii. Din «Fante» nu mai rămăsese nimic şi doar puţin mai departe, în iarba ofilită, zăcea un băţ lung, complet ruginit: căutătorul de mine. Pe atunci, mulţi foloseau «căutătoarele de mine», trăgeau speranţă în ajutorul lor ca în Dumnezeu, iar pe urmă, după ce au pierit doi stalkeri la rând, la interval de câteva zile, omorâţi de descărcările subterane, s-a terminat şi cu ele… «Da' cine naiba era Fantele ăsta? L-o fi adus Sterviatnik sau a venit singur pe-aici? Şi ce-i atrage pe toţi cariera asta? De ce n-am auzit nimic despre asta?… Drace, ce mai arde! Şi asta-i încă de dimineaţă. Ce-o să fie mai pe urmă!…»
Arthur, care mergea în faţa lui la vreo cinci paşi depărtare, îşi ridică mâna şi îşi şterse transpiraţia de pe frunte. Redrick se uită la soare. Era încă jos. Şi, dintr-o dată, realiză că iarba uscată de sub picioare nu mai foşneşte ca mai-nainte, parcă scârţâie precum amidonul, şi nu mai este ţepoasă şi aspră ca-nainte, ci moale şi tremurătoare, mărunţindu-se sub cizme ca zdrenţele de cenuşă. Văzu clar urmele lui Arthur şi se aruncă la pământ urlând: «Culcat!»
Căzu cu faţa în iarbă, care-i sări în obraz ca un praf, şi scrâşni din dinţi cu răutate, că nu avusese noroc. Stătea culcat, nemişcat, sperând că poate totuşi trece, deşi înţelegea că nimeriseră în capcană. Căldura se înteţise, îi învăluia tot corpul ca un cearceaf opărit, iar ochii îi erau plini de sudoare. Într-un târziu, ţipă la Arthur: «Nu te mişca. Rabdă!» Şi începu să rabde şi el. Ar fi răbdat şi totul ar fi fost în regulă, doar ar fi transpirat, dar Arthur nu mai rezistă. Ori nu auzise strigătul lui, ori se speriase prea tare, ori îl dogorise mai tare decât pe el, în orice caz nu mai reuşi să se controleze şi, cu un muget, fugi încovoiat, ca un apucat, acolo unde îl gonea instinctul lui absurd, înapoi, exact într-acolo unde nu trebuia în nici un caz să fugă. Redrick abia avu timp să se ridice puţin şi să-l prindă de picior cu amândouă mâinile. Arthur se prăbuşi la pământ ca un butuc, ridicând un nor de cenuşă, ţipă isteric cu o voce neobişnuit de ascuţită, şi, lovindu-l pe Redrick cu celălalt picior direct în faţă, începu să se zbată şi să se zvârcolească ca un apucat. Dar stalkerul, pierzându-şi raţiunea din cauza durerii, se târâ peste el, lipindu-şi faţa arsă de scurta lui de piele, vrând să-l strivească, să-l bage în pământ cu amândouă mâinile. Îl ţinea de părul lung, ţintuindu-i capul care se zbătea, îl lovea nebuneşte cu şpiţul şi cu genunchii peste picioare, peste spate, peste fund. Auzea ca prin ceaţă geamătul şi mugetul de sub el, precum şi propriul său urlet răguşit: «Culcat, culcat, te omor…», iar de sus cădea ceva peste ei de parcă s-ar fi revărsat nişte munţi de cărbuni înroşiţi, îmbrăcămintea îi ardea, deja, şi îi trosnea pielea de pe picioare şi din părţi, băşicându-se şi crăpându-se. Strivindu-şi fruntea de cenuşa fumurie, strivea convulsiv sub piept capul acestui mucos blestemat, până când nu mai rezistă şi urlă din toate puterile…
Nu-şi mai amintea când s-a terminat totul. A înţeles că putea să respire din nou, că aerul devenise din nou aer şi nu aburul încins care îi ardea gâtlejul, a priceput că trebuie s-o şteargă cât mai repede din acest cuptor diavolesc, până când acesta nu se lasă din nou peste ei. Se ridică de pe Arthur, care zăcea complet nemişcat, îi prinse ambele picioare sub braţ şi, ajutându-se de mâna liberă, se târâ înainte, nedezlipindu-şi privirea de margine, dincolo de care iarba era din nou moartă, uscată, ţepoasă, totuşi adevărată, şi ea i se părea acum un lăcaş al vieţii.
Cenuşa îi scârţâia printre dinţi, peste faţa arsă treceau resturi de arşiţă, iar sudoarea îi curgea direct în ochi, pentru că, probabil, nu mai avea nici gene, nici sprâncene. Îl trăgea pe Arthur după el şi acesta, parcă dinadins, se agăţa de toate cu scurta lui blestemată. Spatele opărit îl ardea, iar rucsacul îi lovea la fiecare mişcare ceafa arsă. Redrick se gândi cu groază că poate a pierdut direcţia din cauza durerii şi zăpuşelii şi că acum n-o să mai răzbească. De frică, începu sa se târască mai repede, ajutându-se de cotul liber şi de genunchi, scoţând prin gâtlejul uscat cele mai scârboase înjurături care îi treceau prin cap, iar pe urmă, cu o bucurie nebună, îşi aminti că la piept are un bidonaş aproape plin, prietenul lui drag. Numai de-ar putea să răzbată. «Încă puţin, hai Red, hai mă Roşcatule, uite aşa, încă puţin».
Pe urmă, zăcu mult timp, cu faţa şi mâinile în apa rece şi ruginită, inspirând din când în când, cu desfătare, răcoarea aerului putred. Ar fi stat aşa un secol, dar îşi impuse să se ridice şi, stând în genunchi, aruncă rucsacul. Se apropie în patru labe de Arthur, care tot mai zăcea nemişcat la vreo treizeci de paşi de mlaştină, şi îl răsturnă pe spate. Mda, fusese frumos băiatul. Acum mutrişoara lui drăguţă părea o mască neagră-cenuşie de sânge coagulat amestecat cu cenuşă şi câteva secunde Redrick privi cu o curiozitate stupidă dârele lungi de pe această mască: urmele de la pietre şi muşuroaie. Apoi se ridică în picioare, îl luă pe Arthur de subţiori şi îl târâ spre apă.. Arthur respira greu, hârâia, şi, din când în când, gemea. Redrick îl azvârli cu faţa în balta cea mai mare şi plonjă şi el alături, retrăind cu plăcere mângâierile ude şi reci ca gheaţa. Arthur începu să gâlgâie, să se mişte, îşi trase mâinile de sub el şi ridică capul. Ochii îi erau holbaţi, înghiţea aerul cu sete, tuşea şi scuipa. Apoi privirea îi reveni la normal şi-atunci se uită la Redrick.
― Pfffuu… Îşi scutură el capul, stropind în jur cu apă murdară. Ce-a fost asta, domnule Schuhart?
― Moartea, rosti cam nedesluşit Redrick şi începu să tuşească. Îşi pipăi faţa. Îl durea cumplit. Nasul i se umflase, dar sprâncenele şi genele, curios, erau la locurile lor. Şi pielea de pe mâini era intactă, numai că se înroşise: probabil că nici bucile nu-i arseseră până la os… Se pipăi. Nu, e clar că nu e până la os, chiar şi pantalonii rămăseseră întregi. Doar că arătau de parcă ar fi fost opăriţi…