Aşterne harta pe pervaz, se propteşte în mâini şi se apleacă deasupra ei; parcă i se adună în ochi toată dârzenia.
Îl aud mormăind:
― O sută douăzeci de metri… chiar o sută douăzeci şi doi… Şi ce mai este acolo în garaj… Nu, nu-l iau pe Tender. Ce zici Red, crezi că, într-adevar, nu merită să-l iau pe Tender? Totuşi, are doi copii.
― Nu te vor lăsa să mergi singur.
― Ba mă vor lăsa, mormăie el. Nu-mi plac însă autocamioanele alea. După treisprezece ani de la deschiderea cerului tot mai stau acolo şi sunt ca noi. La douăzeci de paşi ― cisterne ruginite şi găurite ca nişte site, iar lângă ele autocamioane nou-nouţe, ca pe banda de montaj. Ah! Ce ţi-e şi cu Zona asta!
Îşi ridică fruntea şi se uită pe fereastră. Mă uit şi eu. Dincolo de geamul gros şi plumburiu de la fereastra noastră se observa, la o aruncătură de băţ, Zona-măicuţă văzută ca-n palmă de la etajul nouă.
Privind-o, pare a fi pământ ca orice pământ. Soarele răsare deasupra ei ca-n orice altă parte a Pământului şi parcă nimic nu s-a schimbat în toţi aceşti treisprezece ani. Tata, Dumnezeu să-l ierte, s-ar fi uitat şi n-ar îi observat nimic deosebit, poate doar ar fi întrebat: «Da' fabrica aia de ce nu fumegă, e grevă sau ce?…»
Conuri din rocă galbenă, caupere strălucind în soare, şine, iar pe şine o locomotivă mică cu platformă. Ce mai, peisaj industrial în toată regula! Numai oamenii lipsesc. Nici vii, nici morţi. Uite că se vede şi garajuclass="underline" un maţ lung şi cenuşiu, cu poarta desfăcută, iar pe o platformă de asfalt stau autocamioanele. Nu s-a întâmplat nimic cu ele de treisprezece ani. Însă, Doamne fereşte, să te strecori între două maşini, mai bine le ocoleşti… Acolo e o crăpătură în asfalt, doar dacă între timp n-au mai crescut niscaiva mărăcini.
O sută douăzeci şi doi de metri? De unde i-o fi numărat? A, probabil că-i socoteşte de la ultimul marcaj. Corect. De acolo nu poate să fie mai mult. Mda, totuşi au progresat «ochelariştii» ăştia! Au agăţat deja marcaje până la dealul de acolo, şi încă ce marcaje! Uite şi şănţuleţul unde s-a «îngropat» Slizniak, la numai doi metri de drumul lor. Şi doar îi spusese Ciolănosuclass="underline" «Ţine-te, tâmpitule, cât mai departe de şanţ, altfel nu mai rămâne nimic pentru înmormântare». Şi, ca şi cum ar fi ştiut că aşa o să se întâmple, chiar nimic n-a mai rămas. Uite ― aşa e cu Zona asta: te-ai întors cu ceva de acolo ― minune; te-ai întors viu ― succes; te-ai ales cu un glonţ de patrulă ― noroc; iar restul ― aşa-i viaţa.
Mă uit la Kirill şi observ că mă priveşte cam pieziş. I se schimbase atât de mult expresia feţei, încât, în acel moment, m-am răzgândit. «Ce mă interesează? Ia mai dă-i dracului! La urma-urmei, ce-o să-mi facă?»
Putea să nu-mi spună nimic, dar tot îmi zice:
― Laborant Schuhart, ţin să subliniez că am fost informat, în mod oficial, din surse autorizate, despre posibilitatea de a aduce o contribuţie însemnată la dezvoltarea ştiinţei în urma cercetării garajului. Există chiar şi o propunere în acest sens. Premiu garantat.
― Da' de unde au mai apărut şi sursele astea oficiale? întreb şi afişez un zâmbet de om cretin.
― Sunt surse confidenţiale. Dar ţie pot să-ţi spun. (Deodată, încetează să mai zâmbească şi se încruntă.) Să zicem… de la doctorul Douglas.
― Aha, de la doctorul Douglas. Care Douglas?
― Sam Douglas, spune sec. A dispărut anul trecut.
Am simţit că mă trec nişte furnicături pe piele. Fir-ai tu să fii! Cine pomeneşte de asemenea lucruri înainte de plecarea în Zonă? Poţi să tai lemne pe capul «ochelariştilor» ăstora ― nimic nu mişcă acolo. Am înfipt mucul de ţigară în scrumieră şi-am zis:
― Bine, lasă. Unde-i Tender al tău? Trebuie să-l mai aşteptăm mult?
Într-un cuvânt, n-am lungit vorba pe tema asta. Kirill a sunat la PPC şi a obţinut «galoşul-zburător», iar eu am luat harta şi m-am uitat ce-au mâzgălit ăia pe-acolo. Foarte bine desenat, ca la carte. Totul văzut de sus şi mult mărit prin fotografiere. Se zăreau chiar şi tăieturile de pe anvelopele aruncate lângă poarta garajului. Harta asta ar putea fi pentru noi fratele stalkerului… şi, totuşi, naiba s-o ia; noaptea când nu-ţi vezi nici propriile mâini nu e bună de nimic.
Îşi face apariţia, roşu la faţă şi gâfâind, Tender. Fata îi era bolnavă şi fugise până la doctor. Se scuză pentru întârziere, numai că şi noi i-am făcut un cadou: va merge în Zonă. La început uitase chiar să mai gâfâie, săracul. «Cum adică în Zonă? întreabă. De ce eu?» Totuşi, auzind de premiul dublu şi de faptul că Redrick Schuhart merge şi el, îşi revine şi începe să respire din nou.
Am coborât în «budoar». Kirill a şters-o după legitimaţii, pe care le-am arătat apoi sergentului care ne-a dat costumele speciale. Eh, ăsta-i într-adevăr un lucru folositor. Dacă l-ai fi vopsit din roşu în orice altă culoare mai convenabilă, orice stalker te-ar fi «garnisit» cu cinci sute de monede pentru un asemenea costum, fără măcar să clipească. M-am jurat de mult să mă «învârtesc» cumva şi să şterpelesc unul. La prima vedere, nimic deosebit; un costum subacvatic, parcă ― cască de scafandru, cu un geam mare în faţă. De fapt, nu chiar subacvatic, mai degrabă ca al piloţilor de pe avioanele cu reacţie, sau şi mai bine, ca al cosmonauţilor. Uşor, comod, nu te strânge nicăieri, iar la arşiţă nici măcar nu transpiri. Cu un astfel de costum poţi să stai şi-n foc, şi-n gaze, nimic nu se strecoară. Se spune că nici glonţul nu-l pătrunde. Bineînţeles că şi focul, şi chiar vreo iperită, şi glonţul sunt pământeşti, omeneşti. În Zonă, însă, nu există nimic din toate astea şi deci nu trebuia să te temi de ele. În general, ce să mai vorbim, poţi să mori cu costum special cu tot, fără nici o greutate. E-adevărat că fără costum ar fi murit poate şi mai mulţi. De exemplu, costumul ăsta te salvează sută la sută în «puful arzător» sau în cazul unui scuipat de «varza dracului»… În sfârşit.
Ne-am îmbrăcat costumele speciale, iar eu am mutat piuliţele dintr-un săculeţ în buzunarul de la pantaloni. Apoi am traversat curtea Institutului şi ne-am îndreptat spre ieşirea în Zonă. Aşa e obiceiul aici, să se vadă totuclass="underline" adică, uite cum se duc eroii ştiinţei să-şi dea viaţa pe altar în numele omenirii, ştiinţei şi al Sfântului Duh, amin! Şi într-adevăr, s-au aşezat la toate geamurile până la etajul cincisprezece; mai lipsea o orchestră şi batiste fluturânde.
― Măreşte pasul, îi spun lui Tender. Suge-ţi burta, slăbănogule. Omenirea recunoscătoare nu te va uita.
A privit spre mine şi observ că nu-i arde de glumă. Are dreptate. Ce glume sunt astea? Dar când mergi în Zonă, ştii una din două: ori plângi, ori glumeşti, iar eu de când sunt n-am plâns. Mă uit la Kirill. Se stăpânea bine, numai buzele i se mişcau, de parcă s-ar fi rugat.
― Te rogi? îl întreb. Roagă-te, roagă-te. Cu cât eşti mai departe în Zonă, cu atât o să fii mai aproape de cer.
― Ce? întreabă el.
― Roagă-te, ţip. Stalkerii ajung în rai fără să stea la rând.
Surâse deodată şi mă bătu cu palma pe spate: adică, nu te teme, cu mine nu te prăpădeşti, şi dacă te prăpădeşti, atunci murim o singură dată, vezi bine. Pe legea mea, hazliu băiat.
Dăm legitimaţiile ultimului sergent, dar, în mod excepţional, de data asta, în locul lui e un locotenent pe care-l cunosc (tatăl lui vinde grilaje pentru morminte în Recksopol); «galoşul-zburător» e deja aici, băieţii din PPC având grijă să-l pună la intrare. Toţi sunt aici: şi salvarea, şi pompierii, şi salvatorii noştri neînfricaţi ― o grămadă de pierde-vară îmbuibaţi şi elicopterul lor. Să nu-i văd în faţa ochilor.