Arthur îşi atingea şi el faţa, pipăind-o încet, cu degetele. Acum, când această mască terifiantă dispăruse, spălată de apă, fizionomia lui era, contrar aşteptărilor, aproape normală. Câteva zgârâieturi, o leziune pe frunte, buza de jos tăiată, iar restul… restul era în regulă.
― Niciodată n-am auzit de aşa ceva, spuse Arthur şi privi înapoi.
Redrick se uită şi el. Pe o iarbă cenuşie ca scrumul rămăseseră multe urme şi se miră cât de scurt fusese acel drum cumplit şi nesfârşit pe care se târâseră pentru a-şi salva viaţa. Nu erau mai mult de douăzeci, treizeci de metri în total, de la un cap la altul. Pe «chelia» asta arsă se târâse într-un zig-zag sălbatic, orbit de frică, ca un gândac pe o tigaie fierbinte. Dar asta nu era nimic; bine că se târâse, în general, pe-acolo pe unde trebuia. Putea foarte bine să nimerească în «chelia ţânţarului», puţin mai la stânga, sau putea chiar să se întoarcă… «Nu, nu puteam, se îndârji. Un mucos oarecare putea, dar eu nu sunt mucos. Şi dacă n-ar fi fost tâmpitul ăsta, nu s-ar fi întâmplat nimic, mi-aş fi opărit un pic bucile… Şi ăsta ar fi fost tot necazul…»
Se uită la Arthur cum se spăla, pufnind şi gemând când îşi atingea locurile dureroase. Redrick se ridică, schimonosindu-se când îmbrăcămintea devenită scorţoasă, din cauza arşiţei, îi atingea pielea. Ieşi la loc uscat şi se aplecă deasupra rucsacului. Şi el o păţise cu vârf şi îndesat. Clapele de la buzunarele de sus arseseră, sticluţele cu medicamente plesniseră de căldură, iar de la pata rămasă mirosea insuportabil a medicină. Redrick ridică rămăşiţele care ţineau loc de clape şi începu să scoată cioburile de sticlă şi bucăţile de plastic. Şi-n acel moment, Arthur îi spuse:
― Vă mulţumesc, domnule Schuhart, că m-aţi scos.
Redrick tăcu. «La dracu mulţumesc! Am şi nevoie să te salvez».
― Eu sunt vinovat, continuă Arthur. Că doar auzisem când mi-aţi ordonat să stau culcat. M-am speriat însă foarte tare, iar când a început să dogorească, mi-am pierdut complet capul. Ştiţi, mi-e tare frică de durere, domnule Schuhart…
― Hai, ridică-te, spuse Redrick fără să se întoarcă. Asta e încă floare la ureche… Hai odată, ce mai stai?
Sâsâind de durere, îşi puse rucsacul în spate, aranjându-şi curelele. Avea senzaţia că pielea se scorojise în locurile arse şi se încreţise în riduri dureroase. «Îi e frică de durere… Mânca-te-ar ciuma cu durerea ta cu tot…» Se uită în jur. «Nu-i nimic. N-am pierdut poteca. Şi-acum deluşoarele astea. Mârşave deluşoare. Stau ca nişte coarne de drac… Şi mai e şi vâlceaua asta dintre ele…» Adulmecă aerul… «Of, vâlceluţă mârşăvioară! Tocmai tu eşti cea mai mare mârşăvie»…
― Vezi vâlceaua dintre dealuri? îl întrebă pe Arthur.
― O văd.
― Direct spre ea. Marş!
Arthur se şterse cu dosul palmei la nas şi porni înainte, pleoscăind prin bălţi. Şchiopăta şi nu mai era tot atât de drept şi chipeş ca mai înainte. Zona îl încovoiase şi pe el, obligându-l să meargă mai încet şi cu mai multă prudenţă. «Şi iată cum am mai scos pe încă unul, se gândi Redrick. Oare al câtelea este? Al cincilea? Al şaselea? Şi-acum mă întreb: De ce? Ce, mi-e rudă? Ce, răspund de el? Ia ascultă, bă, Roşcatule, de ce totuşi l-ai târât? Puteai s-o mierleşti din cauza lui… Şi cred că acum, cu capul limpede, ştiu. E foarte bine că l-am scos, pentru că fără el n-am să mă descurc. Este un ostatic pentru Maimuţica. N-am scos un om, ci dragorul9 meu. Căutătorul meu de mine. Un şperaclu. Însă acolo, pe locul ăla fierbinte, nu m-am gândit la asta. Îl trăgeam ca pe-o rudă şi nici prin cap nu-mi trecea să-l las, deşi uitasem de toate: şi de şperaclu, şi de Maimuţica… Deci înseamnă că sunt într-adevăr un băiat bun? Aşa îmi zice şi Guta. Kirill mi-a sugerat-o şi el, iar Richard numai despre asta bombăne tot timpul… Ce să spun, au şi găsit bunătatea… ia mai lasă toate astea. Aici nu e loc pentru bunătate, întâi te gândeşti şi apoi dai din mâini şi din picioare. Să fie prima şi ultima dată, e clar? Om bun, hm…Trebuie să-l păstrez pentru «maşina de tocat carne», se gândi el rece şi clar. Aici poţi să treci prin toate, în afară de această maşină».
― Stai, îi zise lui Arthur,
Vâlceaua era în faţa lor şi Arthur stătea, privind pierdut spre Redrick. Vâlceaua era acoperită de un noroi verde, purulent, care lucea unsuros în soare, iar deasupra se unduia un abur uşor, ce se închega între dealuri, încât la treizeci de paşi nu se mai vedea nimic. Şi putoarea. Nu era clar ce putrezea acolo, în borhotul ei, dar Redrick avea impresia că o sută de mii de ouă stricate, sparte şi aruncate peste o sută de mii de capete de peşti şi pisici moarte nu ar fi putut să duhnească ca aici. «O să cam miroasă pe-acolo, Roşcatule, aşa că tu… Vezi să nu intri în derivă».
Arthur gemu şi se dădu înapoi. Atunci Redrick îşi alungă toropeala, scoase repede din buzunar un pachet de vată îmbibată cu deodorant, îşi puse în nări două tampoane şi îi întinse şi lui Arthur.
― Mulţumesc, domnule Schuhart… abia şopti Arthur. Nu putem cumva să trecem pe undeva pe sus?…
Redrick îl înşfăcă de păr şi îi întoarse capul înspre grămada de cârpe ce se zărea într-o surpătură de piatră.
― Ăla e Ochelaristul, iar pe dealul din stânga, de aici nu se vede, zace Canişul. Tot o grămadă de cârpe. Ai înţeles? Înainte.
Mocirla era caldă, lipicioasă şi respingătoare. Întâi au mers drept, scufundându-se până la brâu, iar sub picioare, spre norocul lor, era piatră şi destul de neted. Şi-n curând, Redrick auzi binecunoscutul zumzet din amândouă părţile. Pe dealul din stânga, inundat de soare, nu se vedea nimic, dar pe povârnişul din dreapta jucau în penumbră flăcări liliachii-deschise.
― Apleacă-te, îi comandă printre dinţi, şi se aplecă şi el. Mai jos, tâmpitule!
Arthur se aplecă speriat, şi-n aceeaşi secundă un fulger, însoţit instantaneu de un bubuit, sparse văzduhul. Deasupra capetelor lor se scutură într-un dans dement un fulger ramificat, abia vizibil pe fondul cerului. Arthur se ghemui, scufundându-se până la umeri. Redrick, simţind cum i se astupă urechile din cauza tunetului, întoarse capul şi zări în umbră cum o pată de un roşu deschis se destrăma repede în pietrişul fărâmiţat. Imediat izbucni şi al doilea fulger.
― Înainte! Înainte! urlă, fără să se audă.
Acum se târau pe vine, mişcându-se ca două gâşte şi scoţând afară numai capetele. La fiecare străfulgerare, Redrick vedea cum părul lung al lui Arthur se ridică în sus, simţind imediat după aceea cum o mie de ace îi înţeapă pielea feţei. «Înainte», repeta el din inerţie. Deja nu mai auzea njmic. O dată, Arthur se întoarse spre el, arătându-şi profilul, şi observă cum îl privea cu ochii holbaţi de groază; îi mai zări buzele albe care tremurau şi obrazul transpirat, murdărit de verdele borhotului. Pe urmă, fulgerele se transformară în trăsnete şi fură nevoiţi să se scufunde cu totul. Mucozitatea verde îi încleia gura, era imposibil de respirat. Prinzând aerul cu gura, Redrick îşi smulse din nas tampoanele şi dintr-o dată simţi că putoarea dispăruse. Aerul era plin de un miros proaspăt şi pătrunzător de ozon, iar aburul din jur se îngroşase sau poate că i se înceţoşaseră ochii şi deja nu se mai vedeau dealuri nici în stânga, nici în dreapta, nu se mai observa nimic, doar capul lui Arthur mânjit de drojdia verde şi aburul galben care şerpuia în jur.