«Trec, trec, se gândea Redrick. Doar nu e prima dată. Toată viaţa aşa a fost la mine: în noroi, iar deasupra capului fulgere, şi niciodată n-a fost altfel… Dar de unde mizeria asta? Câtă mizerie… Îţi pierzi minţile, nu alta. Câtă mizerie într-un singur loc, de parcă s-au strâns aici toate porcăriile din lume… Mucozitatea asta este Sterviatnik, se gândi cu furie. Pe aici a trecut Sterviatnik şi de la el a rămas… Ochelaristul a căzut în dreapta. Canişul în stânga, şi totul pentru ca Sterviatnik să treacă printre ei şi să lase după el toată această mizerie. Aşa-ţi trebuie, Roşcatule! Cine calcă pe urmele lui Sterviatnik întotdeauna o să-nghită rahat. Ce, n-ai ştiut asta şi înainte? Peste tot e-aşa. Sunt prea mulţi ca Sterviatnik şi de aceea n-a mai rămas nici un loc curat. Totul s-a împuţit… Nunan e un prost: «Tu, Roşcovanule, strici tot echilibrul, strici ordinea şi nu suporţi nici o organizare: nici pe cele bune, nici pe cele rele. Din cauza celor ca tine n-o să fie niciodată raiul pe pămînt…» Da' ce te pricepi tu la toate astea, grăsanule? Când am văzut vreodată o ordine bună? Da' când m-ai văzut pe mine într-o ordine bună? Toată viaţa am văzut cum mor Kirillii, Ochelariştii, iar cei ca Sterviatnik se târăsc printre cadavrele lor, pe cadavrele lor, ca nişte viermi, şi murdăresc, murdăresc, murdăresc…»
Alunecă pe o piatră, se scufundă, ieşi, văzu din nou alături faţa schimonosită cu ochii holbaţi şi deodată, îngheţă: i se păru că pierduse direcţia. Dar nu, nu se rătăcise. Înţelese imediat că trebuie să meargă uite-acolo, unde iese din noroi o piatră. Înţelesese asta, deşi în afară de piatră nu se mai vedea decât pâcla galbenă.
― Stai! ţipă el. Ţine-te mai la dreapta! Mai la dreapta pietrei.
Din nou nu-şi auzi vocea şi atunci îl ajunse pe Arthur, îl prinse de umăr şi începu să-i arate cu mâna: «Ţine-te mai la dreapta pietrei şi mergi cu capul în jos». «O să mi-o plătiţi voi, se gândi». Lângă piatră, Arthur se scufundă şi imediat un trăsnet lovi, cu un pocnet asurzitor, creştetul pietrei negre făcând să zboare în toate părţile aşchii încinse. «O să mi-o plătiţi» repetă el, cufundându-se cu totul, dând din mâini şi din picioare cu toate puterile. Trosnetul unui fulger îi sfâşie din nou auzul. «Tot sufletul am să-l scot din voi». Şi-n treacăt, se gândi: «Oare la cine mă refer?… Nu ştiu. Da' cineva trebuie să mi-o plătească şi-mi va plăti pentru asta! Staţi un pic, numai să ajung la Glob, că eu nu sunt Sterviatnik… O să mi-o plătiţi aşa cum trebuie şi aşa cum vreau eu…»
Când au ieşit la loc uscat, pietrişul se încălzise deja de la soare. Erau complet asurziţi, întorşi pe dos, clătinându-se şi agăţându-se unul de altul ca să nu se prăbuşească. Redrick văzu o furgonetă jupuită, fără roţi, şi, ca prin ceaţă, îşi aminti că aici, la umbra ei, te poţi odihni. Se târâră în umbră. Arthur se întinse pe spate şi începu, cu degetele lipsite de vlagă, să-şi descheie scurta; în timp ce Redrick se lipi cu rucsacul de furgonetă, îşi şterse puţin palmele de pietriş şi băgă mâna la piept.
― Şi mie, zise Arthur. Şi mie, mister Schuhart.
Redrick se miră cât de puternică este vocea băieţandrului, înghiţi o gură, închise ochii şi simţi cum lichidul fierbinte şi purificator se scurge prin gâtlej şi se întinde peste tot pieptul. Înghiţi încă o dată şi îi întinse bidonaşul lui Arthur. «Gata, se gândi, lipsit de puteri. Am scăpat. Am trecut şi d-asta. Gata, acum văd deja cecul cu suma în litere. Ce, credeţi că am uitat? Nu! Eu ţin minte totul. Credeţi că o să vă mulţumesc că m-aţi lăsat viu şi că nu m-aţi înecat? Ciu-ciu şi nu mulţumesc. V-a venit sfârşitul, e clar? N-am să las nimic aşa. Acum eu hotărăsc. Eu, Redrick Schuhart, în deplinătatea facultăţilor mintale, voi hotărî tot şi pentru toţi. Iar voi, broaşte râioase, sterviatnici, extratereştri, ciolănoşi, quarterblazi, paraziţi, verzişori, răguşiţi, cei cu uniforme, simandicoşi, cei cu serviete şi cu «binefaceri», patroni, cei cu AV-uri, cu motoare veşnice, cu «chelia ţânţarului», cu discursuri, cu diferite promisiuni ― ajunge! M-aţi dus destul de nas! Şi eu, prostul, mă lăudam că aşa vreau, că aşa o să fac, iar voi, târâturilor, aprobându-mă, vă făceaţi cu ochiul în spatele meu şi mă duceaţi de nas. Mă trăgeaţi, mă întindeaţi, mă târaţi de nas prin închisori, prin «bombe»… Ajunge!»
Desfăcu curelele rucsacului şi luă din mâinile lui Arthur bidonaşul.
― Niciodată n-aş fi crezut, zise Arthur cu o nedumerire blândă în glas, nici n-aş fi putut să-mi închipui… Ştiam, bineînţeles, moarte, foc… Dar ca să existe aşa ceva!… Cum vom răzbate la întoarcere?
Redrick nu-l asculta. Tot ce spunea acest omuleţ nu mai avea acum nici o importanţă. Nici înainte nu avusese, dar atunci era totuşi un om. Acuma însă… Un şperaclu vorbitor. Lasă-l să vorbească.
― Ar fi fost bine să ne spălăm… (Arthur privi în jur cu teamă.) Măcar faţa să mi-o fi limpezit.
Redrick se uită la el absent. Îi observa părul năclăit şi lipicios, ca de pâslă, faţa mânjită de mucozitatea acum uscată, cu urme de degete, şi-n general corpul, acoperit de o crustă de noroi crăpată, şi nu simţi nici milă, nici iritare, nimic. Un şperaclu vorbitor. Îşi întoarse capul, în faţă se întindea un spaţiu plictisitor, ca un şantier părăsit, acoperit de pietriş, de praf alb, plin de soarele orbitor, un alb insuportabil, fierbinte şi mort. Capătul îndepărtat al carierei se vedea deja de aici, era tot de un alb orbitor şi de la distanţă părea complet neted şi abrupt, iar capătul apropiat era marcat de sfărâmături de piatră. Coborârea în carieră începea acolo unde se detaşa, ca o pată roşie printre, pietre, cabina excavatorului. Acesta era singurul marcaj. Trebuia să meargă direct spre el, bizuindu-se doar pe noroc.
Arthur se ridică pe neaşteptate, băgă mâna sub furgonetă şi scoase de-acolo o cutie de conserve ruginită.
― Ia uitaţi-vă, domnule Schuhart… zise el, înviorându-se. Asta, probabil, a lăsat-o tata… Şi mai sunt acolo.
Redrick nu-i răspunse. «Ce nechibzuinţă! se gândi indiferent. Mai bine nu ţi-ai fi adus aminte de tata. Acum era mai bine dacă tăceai din gură. Dar, de altfel, e totuna…» Se ridică şi oftă de durere, pentru că toată îmbrăcămintea se lipise de corp, de pielea arsă, şi acum se rupea ceva dureros acolo, se dezlipea ca o faşă uscată de o rană. Arthur se ridică şi oftă şi el, în timp ce se uita la Redrick, cu suferinţă. Se vedea clar că ar fi vrut să se plângă, dar n-avea curaj. Mormăi numai, cu o voce înăbuşită:
― Pot să mai iau o gură, domnule Schuhart?
Redrick piti la piept bidonaşul care-l ţinea în mână şi zise:
― Vezi roşu ăla printre pietre?
― Îl văd, zise Arthur, şi oftă spasmodic.
― Direct spre el.
Arthur se întinse gemând, îşi îndreptă umerii şi se schimonosi, uitându-se în jur.
― Să mă spăl un pic… S-a lipit totul.
Redrick îl aşteptă în tăcere. Arthur se uită la el fără speranţă, se întoarse şi începu să meargă, dar se opri imediat.
― Rucsacul… V-aţi uitat rucsacul, domnule Schuhart.
― Marş înainte, îi ordonă Redrick.
Nu mai avea răbdare nici să explice, nici să mintă şi de fapt nu mai avea nici un rost. Şi-aşa o să meargă, n-are încotro. Şi Arthur porni, târându-şi picioarele, adus din spate, încercând să-şi dezlipească de pe faţă mizeria scorţoasă, se făcuse mic, slab şi amărât, ca un pisoi ud fără stăpân. Redrick porni în urma lui şi, cum ieşi din umbră, soarele îl pocni, orbindu-l. Îşi puse palma streaşină şi regretă că nu-şi luase ochelarii negri. Fiecare pas ridica un norişor de praf alb, praful se aşternea pe bocanci şi putea, dar parcă mai degrabă Arthur duhnea, iar ca să meargă în urma lui era imposibil. Dintr-o dată înţelese însă că el pute cel mai tare. Mirosul era infect, dar cunoscut. Aşa mirosea în oraş atunci când vântul de nord aducea pe străzi fumul de la uzină. Şi tatăl său tot aşa duhnea când se întorcea acasă, imens, sumbru, cu ochii roşii ca de nebun. Şi Redrick se grăbea să se ascundă într-un colţ, de unde se uita cu groază cum taică-su îşi smulgea de pe el hainele de lucru şi le arunca în mâinile mamei, cum trăgea de pe labele uriaşe bocancii stâlciţi, cum îi împingea sub cuier şi, numai în şosete, lipăia până în baie, auzea cum de-acolo, de sub duş, pufăia îndelung şi plescăia sub apă, cum trântea nişte ligheane, bolborosea ceva pe-acolo, iar pe urmă cum urla de se cutremura casa: «Maria… ai adormit?» Trebuia să stea pitit până când se spăla şi se aşeza la masa pe care mama punea o sticlă, o farfurie adâncă, plină cu supa groasă, şi un borcan de ketchup, să aştepte până când termina supa, râgâia şi începea carnea cu fasole, şi abia atunci putea să iasă la lumină, să se aşeze pe genunchii lui şi să-l întrebe pe care maistru sau pe care inginer l-a mai înecat în acid sulfuric.