În jur, totul era încins până la alb şi îi era greaţă de arşiţa uscată şi aspră, de duhoare, de oboseală; îl ustura pielea arsă, care crăpase pe la încheieturi, şi i se părea că prin ceaţa fierbinte care îi învăluia creierul ea ţipa ca să audă şi el, cerându-i apă, linişte şi răcoare. Amintiri aproape uitate se îngrămădeau în creierul lui umflat, se răsturnau între ele, se acopereau şi se amestecau, împletindu-se cu lumea albă, încinsă, care dansa în faţa ochilor întredeschişi, şi toate erau amare, toate emanau milă covârşitoare sau ură. Încerca să intervină în haosul ăsta, străduindu-se să scoată din trecut un miraj dulce, şi sentimente de tandreţe şi prospeţime reliefau din adâncurile memoriei faţa tânără şi veselă a Gutei, încă fată, când era dorită şi neprihănită, şi ea apărea în faţa ochilor, dar imediat se acoperea de rugină, se deforma, curgea şi se transforma într-o mutrişoară ursuză, acoperită de blăniţa lungă şi aspră a Maimuţicăi. Încerca să-şi aducă aminte de Kirill, pentru el un om sfânt, de mişcările lui repezi şi agile, de râsul lui şi de vocea care-i promitea locuri şi timpuri minunate, nemaivăzute, iar Kirill apărea şi el. Pe urmă licărea în soare păienjenişul argintiu şi iată că Kirill deja dispăruse şi pe Redrick îl pironesc ochii îngereşti şi ficşi ai lui Hugh Răguşitul, după care mâna lui mare şi albă cântăreşte în palmă containerul de porţelan… În conştiinţa lui se învălmăşeau forţe întunecate, care îi coborau bariera voinţei şi îi stingeau puţina bunătate pe care o mai păstra memoria lui, şi deja i se părea că până acum nu fusese nimic bun, ci numai mutre, mutre, mutre…
Şi-n tot timpul ăsta rămânea stalker, fără să se gândească, fără să simtă, fără chiar să ţină minte, şi vedea parcă cu cerebelul că, uite, acolo în stânga, la o distanţă nepericuloasă, deasupra mormanului de scânduri vechi, stă «fantoma veselă» ― liniştită, fără vlagă ― şi dă-o dracului, iar din dreapta adie un vânt nedesluşit, ca după câţiva paşi să apară «chelia ţânţarului», netedă ca oglinda şi cu multe cozi ca o stea de mare, încă departe, şi nu mi-e frică, iar în centrul ei o pasăre turtită ca o umbră, ceva foarte rar, pentru că păsările nu zboară deasupra Zonei; iar acolo, alături de potecă, două «biberoane» aruncate de Sterviatnik, probabil la întoarcere, când frica a învins lăcomia. Vedea toate astea şi reţinea totul, iar când Arthur, încovoiat, greşea direcţia măcar cu un pas, gura lui Redrick se deschidea singură şi un urlet răguşit şi ameninţător îi ieşea din gâtlej. «O maşină, se gândea. Aţi făcut din mine o maşină…» Pietrişul de la marginea carierei se apropia şi deja putea să desluşească desenele ciudate ale ruginei pe acoperişul roşu ai cabinei excavatorului.
«Eşti un prost, Barbridge. Şmecher, dar prost. Cum ai putut să ai încredere în mine, ai? De când mă ştii tu? Ar fi trebuit să mă cunoşti mai bine decât eu însumi. Ai îmbătrânit, asta este. Te-ai prostit. E şi normal. Poate fiindcă ai avut de-a face numai cu proşti…» Şi atunci îşi imagină cum s-a desfigurat Sterviatnik când a aflat că Arthur, frumosul Archie, sânge din sângele lui… a plecat în Zonă cu Roşcatul, după picioarele lui Sterviatnik, a plecat nu cu un mucos inutil, ci cu fiul lui, viaţa lui, mândria lui. Şi imaginându-şi toate astea, Redrick începu să râdă în hohote, iar când Arthur îşi întoarse speriat capul dădu din mână continuând să râdă: «Marş, marş!». Şi iar au început să i se târască prin minte, ca pe un ecran, mutre, mutre, mutre… Trebuie să schimbe totul. Nu o viaţă, nu două, nu un destin sau două destine. Trebuie schimbat fiecare şurub al acestei lumi infecte…
Arthur se apropie de marginea râpei din faţa carierei, se opri şi rămase pironit locului, privind în jos şi-n depărtare, întinzându-şi gâtul lung. Redrick se apropie şi se opri alături. Nu se uita acolo unde privea Arthur. Lângă picioare, din adâncurile carierei, pleca drumul bătătorit cu mulţi ani în urmă de şenilele şi roţile tractoarelor grele. La dreapta lui se ridica un perete abrupt, alb şi crăpat de căldură, iar în stânga era şes, unde, printre pietre şi grămezi de piatră spartă, stătea aplecat excavatorul. Cupa lui părea sleită de puteri, prăbuşită la capătul drumului. Şi aşa cum era de aşteptat, nimic nu se mai vedea pe drum, dar lângă cupă, pe o pantă aspră şi colţuroasă, atârnau ţurţurii răsuciţi şi negri ce semănau cu nişte lumânări metalice, groase, forjate. În praf se vedeau o mulţime de pete, de parcă acolo se vărsase nişte bitum. Asta-i tot ce mai rămăsese de la ei şi nici nu puteai să spui câţi au fost. Poate că fiecare pată este un om, o dorinţă a lui Sterviatnik. Ia uite, Sterviatnik scăpase cu bine, viu şi nevătămat din subsolul blocului 7. De acolo Sterviatnik scosese cu uşurinţă din Zonă «magnetul fluid». Iar ţurţurul acela era comoara de Dina Barbridge pe care toţi o doreau, care nu semăna nici cu tata, nici cu mama. Iar pata aceea era Arthur Barbridge, frumosul şi mândrul Archie, care nu semăna cu părinţii.
― Am ajuns, hârâi încordat Arthur. Mister Schuhart, am ajuns totuşi, nu-i aşa?
Râdea bucuros, se aşezase pe vine şi cu amândoi pumnii începuse să lovească pământul cu toată puterea. Părul năclăit şi întărit ca o crustă pe creştetul capului tremura şi flutura caraghios în toate părţile, aruncând bucăţi de noroi uscat. Şi numai atunci Redrick îşi ridică privirea şi privi Globul. Încet. Cu teamă. Cu frica ascunsă că n-o să arate aşa cum îşi imaginase. Că o să-l pătrundă îndoiala şi Globul se va prăbuşi de pe cerul unde abia se căţărase, înghiţind astfel toate scârnăviile.
Nu era de aur, ci mai degrabă din cupru roşcat, complet neted, şi lucea mat în soare. Zăcea aruncat lângă peretele îndepărtat al carierei, stând comod printre mormanele de rocă presată şi chiar de aici se vedea cât este de mare şi cât de greu apasă locul unde se afla.
Nu avea nimic dezamăgitor sau îndoielnic în el, dar nici nu avea nimic ce-ar fi putut să-i dea o speranţă.
Nu se ştie de ce, dar îi trecu prin cap ideea că Globul este gol pe dinăuntru şi că ar trebui să fie foarte fierbinte, încins de soare. Era clar că nu emitea o lumină proprie, că nu se putea ridica în aer să danseze, aşa cum se vorbea în legende. Zăcea acolo unde căzuse. Poate că scăpase dintr-un oarecare buzunar imens şi se rostogolise, rătăcindu-se în timpul unui joc de giganţi. Nu era aşezat aici. Fusese aruncat şi el, la fel cum erau azvârlite toate astea: «brăţări», «biberoane», «baterii», şi alte gunoaie rămase de la Vizită. Dar, în acelaşi timp, avea ceva şi, cu cât se uita mai mult la el, Redrick îşi dădea seama cât este de plăcut să-l priveşti, cum te îndeamnă să te apropii de el, să vrei să-l atingi, să-l mângâi. Din nou îi trecu prin cap o trăsnaie, că ar fi foarte odihnitor să te aşezi lângă el sau, şi mai bine, să te sprijini cu spatele de el, să-ţi dai capul pe spate şi, închizând ochii, să te gândeşti, să dai drumul la amintiri şi poate chiar să moţăi un pic…