Arthur sări în picioare, îşi desfăcu toate fermoarele de la scurtă, o smulse şi o azvârli la picioare, ridicând un nor de praf alb. Ţipa ceva, strâmbându-se şi dând din mâini, pe urmă le duse la spate şi dansă făcând cu picioarele figuri complicate. Sărind, porni în jos pe povârniş. Nu se mai uita la Redrick, uitase de el. Uitase de toate, mergea să-şi îndeplinească dorinţele, dorinţele mărunte şi ascunse ale unui licean care roşeşte, ale unui băieţandru care nu văzuse în viaţa lui nici un fel de bani, în afară de cei «de buzunar», ale unui mucos pe care îl snopeau în bătaie dacă mirosea măcar un pic a alcool atunci când se întorcea acasă şi din care voiau să crească un avocat celebru, iar, în perspectivă, un ministru şi, cine ştie cum, înţelegeţi voi… preşedinte. Mijindu-şi ochii înroşiţi de lumina orbitoare, Redrick privea tăcut în urma lui. Stătea impasibil şi rece, ştiind ce-o să se întâmple acum, simţind însă că nu se va putea uita. Totuşi, până când totul era posibil, va privi fără să simtă ceva deosebit, poate doar înlăuntrul lui, undeva în adâncime, unde începuse să se neliniştească un oarecare viermişor, ce pornise să se răsucească cu căpşorul lui ţepos.
Băiatul tot mai cobora în sărituri, pe povârnişul abrupt, bătând un step dement, iar praful alb îi sărea de sub tălpi în timp ce ţipa ceva cu toată puterea, foarte vesel, răsunător, dar foarte solemn, ca un cântec sau, mai bine-spus, ca o litanie. Redrick se gândi că, pentru prima dată în existenţa carierei, acest drum era străbătut în atmosferă de sărbătoare. La început nu ascultase ce urlă acest şperaclu vorbitor, dar pe urmă parcă se aprinse ceva în el şi auzi: «Fericirea pentru toţi!… Pe gratis!… Fericire din belşug!… Veniţi aici cu toţii!… Ne ajunge la toţi!… Nimeni n-o să plece supărat!… Pe gratis!… Fericire! Pe gratis!…»
Şi, dintr-o dată, amuţi, de parcă o mână imensă i-ar fi băgat un căluş în gură. Redrick văzu cum vidul transparent, care se furişase în umbra cupei excavatorului, îl prinse, îl aruncă în aer încet şi cu putere îl răsuci, aşa cum femeile storc rufele. Redrick mai avu timp să vadă cum unul din bocancii prăfuiţi a fost smuls de pe piciorul lui Arthur şi proiectat în sus, undeva deasupra carierei. Atunci îşi întoarse capul şi se aşeză. În cap se făcuse gol şi amorţise. În jur era linişte şi mai ales în spatele lui, acolo pe drum. Atunci îşi aduse aminte de bidonaş, dar fără plăcere, ca de-un medicament pentru care a venit vremea să-l ia. Deşurubă căpăcelul, începu să bea cu înghiţituri mici şi, pentru prima dată în viaţă, ar fi vrut ca în bidonaş să nu fi fost alcool, ci pur şi simplu apă rece…
Trecu un timp, şi-n cap apărură nişte gânduri cât de cât coerente. «Asta-i tot. Drumul e liber. Chiar acum aş putea să merg, dar mai bine să mai aştept un pic. «Maşina de tocat» e capabilă de orice scamatorie. Tot trebuie să mai reflectez puţin. Numai că asta nu-i o treabă obişnuită pentru mine, ăsta-i tot necazul». Ca să se gândească ar fi însemnat să se eschiveze, să trişeze, să păcălească, să mintă. Şi aici toate astea nu mai merg…
«În sfârşit… Ce să zic?… Maimuţica, tata… Să plătească pentru toate, să le iasă târâturilor sufletul, să se sature şi ei de rahat aşa cum am înghiţit şi eu… Nu, nu aşa Roşcatule! Adică aşa, bineînţeles… Dar ce-nseamnă toate astea? Ce-mi trebuie mie? Astea-s înjurături, nu gânduri». Îngheţă, presimţind ceva groaznic, şi, trecând peste mulţimea diferitelor gânduri, îşi porunci cu răutate: «Ia ascultă, măi, mutră roşcată. N-ai să pleci de-aici până n-o să te gândeşti la ceva concret. O să pieri aici cu acest globuleţ, ai să putrezeşti, ai să te prăjeşti, dar n-ai să pleci…»
„Doamne, unde-mi sunt cuvintele, unde-mi sunt gândurile?” Şi cu avânt îşi trosni una peste faţă. „În toată viaţa mea n-am avut nici un gând! Aşteaptă-mă! Doar Kirill mi-a vorbit ceva, aşa… Kirill!” Cotrobăia febril prin amintiri, îi apăreau nişte cuvinte cunoscute şi semi-cunoscute, dar nimic nu se închega, pentru că de la Kirill nu rămăseseră cuvinte, ci numai nişte imagini neclare, bune sau foarte bune, dar complet neverosimile…»
«Ce ticăloşie. Ticăloşie… Până şi aici m-aţi învârtit, m-aţi lăsat fără limbă, târâturilor… Golan… Aşa cum am fost un golan, aşa am şi îmbătrânit: tot un golan. Şi asta nu trebuie să fie. Auzi? O dată pentru totdeauna, să-ţi fie interzis pe viitor! Omul se naşte ca să gândească (iată-l şi pe Kirill, în sfârşit)… Numai eu nu cred în asta. Nici înainte n-am crezut şi nici acum nu sunt convins. Iar pentru ce se naşte omul nu ştiu. S-a născut şi s-a născut. Se hrăneşte fiecare cum poate. Lasă să fim cu toţii sănătoşi, iar ei lasă să crape… Adică cine suntem noi şi cine sunt ei? Nu mai înţeleg nimic. Mie îmi este bine, lui Barbridge îi este rău, lui Barbridge îi e bine, lui Ochelaristul îi e rău, lui Răguşitul îi e bine, e rău pentru toţi. Numai el, tâmpitul crede că poate să se strecoare la timp. Doamne, ce ciulama! Toată viaţa m-am războit cu căpitanul Quarterblood, iar el toată viaţa a fost în război cu, Răguşitul şi de la mine, idiotul, vroia un singur lucru, să nu mai fiu stalker. Dar cum să nu mai fiu stalker când am de hrănit o familie? Să mă duc la slujbă? Da nu vreau să muncesc pentru nimeni. Mi-e silă de munca voastră. Puteţi oare să înţelegeţi asta? Dacă omul munceşte, o va face întotdeauna pentru cineva. Este un sclav şi nimic altceva, iar eu întotdeauna am vrut să fiu singur, ca să-i înfrunt pe toţi, cu apatia şi plictiseala lor…»
Bău restul de coniac şi, cu toată puterea, trânti, de pământ bidonaşul gol, care, lucind în soare, se rostogoli pe undeva şi Redrick uită imediat de el. Acum stătea acoperindu-şi ochii cu mâinile şi încerca să nu înţeleagă, nici să vorbească, dar măcar să vadă ceva, cam cum ar trebui să fie, însă din nou zări numai mutre, mutre şi iar mutre… Verzişori, sticle, grămezi de cârpe care au fost cândva oameni, coloane de cifre… Ştia că tot ce vedea trebuia să dispară şi ar fi vrut să le şteargă, dar i se păru că dacă toate astea vor dispărea, atunci nu va mai rămâne nimic ― doar pământul neted şi gol. De neputinţă şi disperare, ar fi vrut din nou să se sprijine şi să-şi dea capul pe spate, dar se ridică, îşi scutură pantalonii de praf şi începu să coboare în carieră. Soarele dogorea, iar în faţa ochilor pluteau pete roşii, aerul tremura şi în această vibrare Globul părea că dansează pe loc, ca o geamandură pe valuri. Redrick trecu pe lângă cupă şi, superstiţios, îşi ridică picioarele mai sus, ferindu-se să nu atingă petele negre, scufundându-se apoi în pământul prăfos, se târî prin toată cariera de-a curmezişul, spre Globul care dansa şi-i făcea cu ochiul. Era transpirat tot, se sufocase de căldură, în acelaşi timp trecându-l fiori de gheaţă, tremura ca după o beţie, iar printre dinţi îi scârţâia praful cretos şi searbăd. Şi deja nici nu mai încerca să gândească. Repeta întruna, cu disperare, ca o rugăciune: «Sunt un animal. Vezi bine că sunt un animal. N-am cuvinte, nu m-a învăţat nimeni să folosesc cuvintele, nu ştiu să gândesc. Aceste târâturi nu mi-au dat posibilitatea să învăţ şi să gândesc. Dar dacă eşti într-adevăr atât de puternic, de atotştiutor şi atotînţelegător… Descurcă-te singur! Uită-te în sufletul meu, ştiu că acolo găseşti ce-ţi trebuie. Trebuie să fie ceva! Doar nu mi-am vândut nimănui sufletul, niciodată! Este al meu, este omenesc! Nu se poate să vreau răul!… Şi blestemat să fie tot, că nimic nu pot să-ţi mai spun în afară de aceste cuvinte copilăreşti: «Fericire pentru toţi, pe gratis, şi hai să nu plece nimeni supărat!».