Ne urcăm în «galoş». Kirill se aşază la conducere şi îmi spune:
― Hai, Red, comandă!
Deschid fermoarul, fără să mă grăbesc, şi scot de la piept bidonaşul. Trag un gât zdravăn, înşurubez capacul şi-mi strecor înapoi la piept bidonaşul. Nu pot altfel. De fiecare dată când merg în Zonă, fără asta nu pot. Se uită amândoi la mine şi aşteaptă.
― Aşa. Vouă nu vă dau. Mergem pentru prima dată împreună şi nu ştiu ce efect are asupra voastră alcoolul. Vom avea următoarea regulă: tot ce spun trebuie îndeplinit imediat şi fără comentarii. Cum începe vreunul să pună întrebări sau zăboveşte, îl ating pe unde s-o nimeri, iar scuzele mi le cer de pe-acum. Uite, de exemplu, îţi ordon domnule Tender să stai în mâini şi să mergi, iar dumneata, domnule Tender, va trebui, în acel moment, să-ţi ridici fundul tău gras şi să îndeplineşti tot ce ţi se cere. Nu execuţi, nu-ţi mai vezi fata bolnavă. E clar? Numai că o să am eu grijă s-o vezi din nou.
― Principalul e să nu uiţi să comanzi, Red, rosteşte printre dinţi Tender, în timp ce e tot roşu, deja transpirat, şi buzele-i freamătă. Merg chiar şi-n dinţi, nu numai în mâini. Nu-s începător. Am mai fost de două ori.
― De două ori astea ale matale să le ascunzi în buzunar, îi spun, iar de comandat n-am să uit, fii pe pace. Apropo, ştii să conduci «galoşu»?
― Ştie, spuse Kirill. Conduce bine.
― Dacă-i bine, bine să fie. Atunci, cu Dumnezeu şi gata de luptă. Uşor înainte, după marcaje, înălţimea trei metri. La marcajul 27 ne oprim.
Kirill a ridicat «galoşu» la trei metri şi a pornit încet înainte, iar eu am întors capul pe furiş şi am suflat uşor peste umărul stâng. Mă uit: neînfricaţii salvatori s-au urcat în elicopterul lor, pompierii s-au sculat în picioare în semn de respect, locotenentul de la intrare ne-a salutat, iar deasupra tuturor o pancardă uriaşă şi-a afişat urarea deja decolorată: «Bine aţi venit, domnilor vizitatori!» Tender era cât p-aci să facă cu mâna, dar m-am uitat la el în aşa fel încât ideea asta i-a zburat din cap cât ai clipi. Las' că-ţi arăt eu rămas bun.
În dreapta noastră rămâne Institutul, în stânga ― cartierul Ciumat, iar noi mergem din marcaj în marcaj, drept pe mijlocul străzii. Eh, demult nu mai călcase nimeni pe strada asta. Asfaltul a crăpat tot, iarba a răsărit din crăpături, numai că asta era încă iarba noastră omenească. Pe trotuarul din partea stângă, crescuseră deja spini negri, iar pe spinii ăştia se vedea clar cum şi-a însemnat Zona limitele: mărăcinii negri de lângă bordură parcă au fost tăiaţi cu coasa. Într-adevăr, vizitatorii ăştia au fost cu toţii nişte băieţi cumsecade. Nici chiar «puful arzător» nu iese din Zonă, deşi s-ar părea că vântul îl poate plimba în toate părţile.
Casele din cartierul Ciumat sunt cojite, moarte, deşi geamurile de la ferestre sunt aproape peste tot întregi, atâta doar că sunt murdare şi de-aceea parcă sunt oarbe, iar noaptea, când te strecori pe alături, se vede foarte bine cum înăuntru luceşte ceva de parcă ar arde spirt, cu limbi din acelea albăstrui. Este «piftia vrăjitorului» ce răsuflă din pivniţă. În general, oricum l-ai privi, cartierul e ca orice cartier, casa ca orice casă, care bineînţeles necesită nişte mici reparaţii, în general nimic deosebit, doar că nu se văd oamenii. Uite, de exemplu, în această casă de cărămidă a trăit profesorul nostru de literatură, poreclit Virgulă. Era un pisălog şi-un ghinionist; a doua nevastă îl părăsise înainte de Vizita propriu-zisă, iar fata lui a avut cataractă la ochi şi, după câte-mi amintesc, o tachinam până-i dădeau lacrimile. Când a început panica, a fugit din cartierul ăsta, împreună cu ceilalţi, doar cu ce avea pe el. Au alergat într-un suflet până la pod ― cu totul şase kilometri. Pe urmă a fost mult timp bolnav de ciumă. I s-a cojit pielea şi i-au căzut unghiile. Aproape toţi din cartierul ăsta s-au îmbolnăvit şi de aceea cartierul se numeşte Ciumat. În celelalte trei cartiere oamenii au orbit. Tocmai de aceea cartierele se numesc Primul Orb, Al doilea Orb… N-au orbit de tot, ci numai aşa, de parcă aveau orbul găinilor. Printre altele, se spune că ar fi orbit nu datorită vreunei explozii oarecare, cu toate că o explozie tot a fost, ci datorită unei bubuituri foarte puternice. A început să tune atât de tare, încât au orbit pe loc. Doctorii au spus că aşa ceva nu e posibil, «încercaţi să vă aduceţi bine aminte». O ţineau însă una şi bună că au orbit din cauza unui tunet puternic. Şi culmea! Nimeni, în afară de ei, n-a auzit tunetul.
Da… Parcă nu s-ar fi întâmplat nimic aici. Uite cum stă, întreg, chioşcul ăla de sticlă. Sau căruciorul de copil din poartă ― are chiar lenjerie în el, care parcă ar fi şi-acum curată. Antenele însă şi-au cam dat «arama pe faţă» ― pe ele a crescut un fel de păr sub formă de claie, lăţos. «Ochelariştii» noştri au prins de mult pică pe antene: sunt foarte interesaţi, după cum v-aţi dat seama, să cerceteze ce e cu claia aceea ― nu mai găseşti nicăieri aşa ceva, decât în cartierul Ciumat şi numai pe antene, iar principalul e tocmai aici, de fapt alături, chiar sub geamuri. Anul trecut le-a venit o idee: au coborât cu elicopterul o ancoră fixată de un cablu de oţel, ca să agaţe una dintre clăi. Tocmai trăgeau, când, pe neaşteptate… fşşş! Ne uităm, şi, ce să vezi? Pe antene fum, pe ancoră fum, şi chiar cablul începuse să fumege, dar nu fumega pur şi simplu, ci cu un şuierat răutăcios, veninos, asemănător şarpelui cu clopoţei. Pilotul a înţeles ce se întâmplă, a aruncat cablul şi a şters-o imediat. Iată şi cablul acela, atârnat, ajungând până aproape de pământ, pe care a crescut deja o claie mică…
Şi uite aşa, uşurel, încetinel, am plutit până la capătul străzii, aproape de cotitură.
Kirill se uită la mine: cotim? Îi fac semn cu mâna: cât mai încet. Întoarce «galoşul «nostru şi plecăm cu viteză minimă deasupra ultimelor mărturii ale pământului omenesc. Trotuarul se apropie, suntem la câţiva paşi de el şi, iată, umbra «galoşului» cade deja pe spini… Gata. Zona. Simt un fior. De fiecare dată mă trece acelaşi fior şi nici până azi nu ştiu ce este: sau Zona mă întâmpină astfel, sau nervii stalkerului o iau razna. Şi tot de fiecare dată îmi spun: la întoarcere, voi întreba dacă şi celorlalţi li se întâmplă acelaşi lucru, dar întotdeauna uit.
S-o lăsăm baltă. Ne târâm încetişor deasupra fostelor grădini, motorul de sub picioare toarce rotund, liniştit. Ce-i pasă, lui cine-i deranjează? Şi deodată Tender al meu nu mai rezistă. N-ajungem bine la primul marcaj, că se-apucă să trăncănească. Aşa cum se-ntâmplă mai întotdeauna. Începătorii au obiceiul să trăncănească în Zonă: le clănţăne dinţii, inima se întrece pe sine, îşi pierd minţile, le e ruşine şi nu se pot stăpâni. După mine, este ca şi cum ai avea un guturai, care nu depinde de om. Îţi curge întruna nasul şi nu se mai opreşte. Şi despre câte nu trăncănesc! Ba sunt încântaţi de peisaj, ba se referă în general la cu totul altă problemă. Aşa şi cu Tender acum. Flecăreşte despre noul său costum şi nu se mai poate opri: cât a dat pe el, ce lână fină, cum i-a schimbat croitorul nasturii.
― Mai taci, îi spun.
Se uită la mine trist, plescăie şi… din nou: câtă mătase a folosit pentru căptuşeală…
Sub noi apăruse deja terenul argilos, unde fusese cândva groapa de gunoi a oraşului. Simt că pe aici suflă vântuleţul. Numai că până acum nu fusese nici un vântuleţ, dar s-a pornit dintr-o dată chiar acum şi drăcuşorii de praf au început să alerge deja. Parcă aud ceva.
― Taci sau te omor, îi spun lui Tender.
Nu, nu mai poate să se oprească. Acum ne povesteşte despre întăritura costumului făcută din păr de cal. Ei, atunci, scuză-mă.