― Stai, îi spun lui Kirill.
A frânat imediat. Are reacţii bune. Bravo! L-am luat pe Tender de umăr, l-am întors spre mine şi, luându-mi avânt, i-am trăsnit o palmă. S-a lovit, săracul, cu nasul în geam, a închis ochii şi a tăcut. Şi cum a amuţit am şi auzit: trr… trr… trr… Kirill se uită la mine cu dinţii încleştaţi. Îi fac semn cu mâna ― stai, pentru Dumnezeu, stai, nu te mai mişca. Doar şi el a auzit trosnetele alea, însă, ca toţi începătorii, a vrut să acţioneze, aşa dintr-o dată, să facă orice.
― Mers înapoi? şopteşte.
Am dat din cap cu înverşunare şi i-am băgat pumnul în faţa căştii, doar o tăcea. Şi deodată am uitat de toate. Pe deasupra grămezii de gunoi vechi, peste sticlele sparte şi diferite boarfe, a apărut un fel de vibrare, de tremur, ca şi aerul fierbinte de după-amiază deasupra acoperişurilor de tablă. A trecut peste o moviliţă şi a mers, a mers, tăindu-ne calea şi s-a oprit aproape de marcaj. A stat deasupra drumului cam o jumătate de secundă ― sau poate numai atât mi s-a părut ― şi s-a târât mai departe peste câmp, dincolo de tufe, de gardul putrezit, până acolo, deasupra cimitirului de maşini vechi.
Ia te uită şi la «ochelariştii» ăştia! Unde s-au gândit să marcheze drumul, într-o văgăună! Dar nici cu mine nu mi-e ruşine. Unde mi-au fost ochii când admiram harta lor?
― Hai, uşor înainte, îi spun lui Kirril.
― Dar ce-a fost asta?
― Păi de unde vrei să ştiu? A fost şi nu mai este, slavă Domnului. Hai, închide pliscul… te rog. Acum nu mai eşti om, înţelegi? Acum eşti o maşină, levierul meu.
Şi imediat mi-am dat seama că m-a apucat şi pe mine «guturaiul vorbirii».
― Gata, spun. Nici o vorbă în plus.
Vântuleţul parcă se mai domolise şi nu se mai auzea. nimic înfricoşător, doar motorul torcea liniştit, adormitor. Împrejur, soare, căldură, iar deasupra garajului ceaţă.
Totul pare normal, marcajele trec unele după altele. Tender tace, Kirill tace ― începătorii se obişnuiesc. Nu-i nimic, băieţi, şi-n Zonă poţi să respiri, dacă te pricepi… Uite şi marcajul 27 ― o bară de fier şi o sferă roşie cu numărul 17 pe ea. Kirill se uită la mine, eu dau afirmativ din cap şi «galoşu» nostru se opreşte.
Până aici a fost cum a fost, să vezi de-acum înainte. Pentru noi, lucrul cel mai important este acum calmul desăvârşit. N-avem unde să ne grăbim, nu e vânt, vizibilitatea e bună, totul e ca-n palmă… Uite şi şanţul unde s-a «îngropat» Slizniak ― se vede ceva împestriţat acolo, poate or fi boarfele lui. A fost un tip parşiv, lacom, prost, murdar, odihnească-se în pace! Numai cei ca el pot avea aranjamente cu Sterviatnik. Acest Sterviatnik Barbridge simte de la o poştă oamenii ca Slizniak şi îi foloseşte… În general, Zona nu întreabă: eşti rău, eşti bun, şi tocmai de aceea îţi mulţumim Slizniak că ai fost un prostănac; nimeni nu-ţi mai ştie numele adevărat, în schimb le-ai arătat oamenilor deştepţi unde n-au voie să calce… Aşa. Cel mai bine ar fi, bineînţeles, să ajungem până la asfalt. Asfaltul e neted, se vede clar totul şi chiar o crăpătură în el se cunoaşte. Însă nu-mi plac muşuroaiele alea. Dacă mergi direct pe asfalt nimereşti chiar între ele. Stau, zâmbind parcă satisfăcute, abia te aşteaptă. Nu, n-am să mă duc între voi. A doua regulă a stalkerului: şi-n stânga, şi-n dreapta, totul trebuie să fie curat până la o sută de paşi. Dar uite că se poate trece peste moviliţa din stânga… E adevărat că nu ştiu ce este dincolo de ea. Pe hartă nu e însemnat nimic, dar cine mai crede în hărţi?
― Ascultă, Red, îmi şopteşte Kirill. Hai să sărim, ce zici? Douăzeci de metri în sus, coborâm imediat şi am şi ajuns lângă garaj, nu?
― Taci, măi prostule, îi spun. Nu mă deranja şi taci.
Auzi la eclass="underline" în sus. Dar dacă acolo, la douăzeci de metri, te pocneşte? Nici măcar oasele nu le mai culegi. Dacă apare pe-aici, pe undeva, «chelia ţânţarului», nu se mai pune problema să-ţi mai rămână ceva oase, nici măcar un loc umed nu mai găseşti. Vezi tu, arde de nerăbdare: hai să sărim… În general, e clar cum o să ajungem până la moviliţă, iar acolo ne vom opri şi vom vedea. Am băgat mâna în buzunar şi am scos un pumn de piuliţe. I le-am arătat lui Kirill şi i-am spus:
― Îl mai ţii minte pe Tom Degeţel? Ai învăţat la şcoală? Acum totul va fi invers. Uită-te! Şi am aruncat prima piuliţă. N-am aruncat-o departe, ci cum s-a nimerit. La vreo zece metri. Piuliţa s-a dus normal. Ai văzut?
― Ei?
― Nu «ei», am întrebat dacă ai văzut.
― Am văzut.
― Acum, cu cea mai mică viteză, duci «galoşu»' până la piuliţă. Te opreşti la doi paşi de ea. Ai înţeles?
― Am înţeles. Cauţi concentratorul de gravitaţie?
― Ce caut, aia trebuie. Stai să mai arunc una. Urmăreşte-o, vezi unde cade şi să nu-ţi dezlipeşti privirea de pe ea.
Am aruncat încă o piuliţă. Bineînţeles că s-a dus tot normal şi s-a oprit lângă prima.
― Haide, spun.
«Galoşul «porneşte. Faţa i se mai luminează şi pare liniştit: se vede că a înţeles. De fapt, toţi «ochelariştii» ăştia sunt la fel. Pentru ei important este să găsească denumirea. Până când nu reuşesc, ţi-e milă să te uiţi la ei, dar de cum izbutesc ― de exemplu, concentratorul de gravitaţie ― totul parcă devine mai clar şi dintr-o dată viaţa li se pare mai uşoară.
Am trecut de prima piuliţă, de a doua, de a treia. Tender oftează, stă picior peste picior, îşi schimbă poziţia şi cască de-i trosnesc fălcile, parc-ar scânci un câine. Lâncezeşte, săracul. Nu-i nimic, o să-i folosească. Astăzi o să slăbească pe puţin cinci kilograme, mai mult decât cu oricare dietă… Am aruncat şi a patra piuliţă. Parcă nu prea s-a dus. Nu pot să-mi explic ce s-a întâmplat, dar simţind că ceva nu e în regulă, imediat l-am prins de mână pe Kirill.
― Stai. Nici un pas înainte…
Şi, luând a cincea piuliţă, am aruncat-o mai sus şi mai departe. Uite şi «chelia ţânţarului». Piuliţa şi-a luat zborul normal, în continuare parcă s-a dus, de asemenea, normal, dar când a ajuns la jumătatea drumului şi-a schimbat direcţia, de parcă cineva ar fi smucit-o într-o parte, însă atât de tare, încât a intrat în lut şi a dispărut de sub ochii noştri.
― Ai văzut? şoptesc.
― Numai în filme, spune, şi se întinde aşa de tare în faţă de ziceai că acum-acum o să cadă din «galoş». Mai aruncă una, ce zici?
Să râzi şi să plângi. Una. Dar oare îţi ajunge aici numai una? Eh, ştiinţă!… În sfârşit. Am aruncat încă opt piuliţe până am încercuit «chelia». La drept-vorbind, ar fi ajuns şi şapte, dar una am aruncat-o special pentru el, exact în centru ― lasă-l să se minuneze de concentratorul lui. Piuliţa a intrat în argilă ca un trăsnet, de parcă n-ar fi căzut o simplă bucăţică de fier, ci o greutate de aproape o sută de kilograme. A căzut ca trăsnită şi a lăsat numai o gaură mică în lut. Kirill aproape că a chiuit de plăcere.
― Hai, lasă, spun. Ne-am jucat un pic, şi gata. Aici să te uiţi. Am să arunc una de trecere şi să n-o scapi din ochi.
Ce s-o mai lungim. Am ocolit «chelia» şi ne-am ridicat deasupra moviliţei. Moviliţa asta… N-am mai văzut-o până acum. Ca să vezi… Deci ne-am oprit deasupra moviliţei, iar de aici până la asfalt doar să-ntinzi mâna, vreo douăzeci de metri, acolo. Locul era curat, se vedea fiecare fir de iarbă, fiecare crăpătură. Păi, ce-ar mai trebui? Să arunc piuliţa şi cu Dumnezeu înainte!
Nu pot s-o arunc.
Eu însumi nu înţeleg ce se petrece cu mine, dar nu m-am hotărât s-o arunc.
― Ce ai? spuse Kirill. Ce mai aşteptăm?
― Ai răbdare. Şi mai taci, pentru numele lui Dumnezeu!