«Acum mă gândesc, am să arunc piuliţa, o să pornim liniştiţi, totul o să meargă ca pe roate, de n-o să freamăte nici un fir de iarbă, iar într-o jumătate de minut vom ajunge la asfalt». Dar dintr-o dată m-au trecut toate sudorile, de-am simţit că-mi transpiră şi ochii, şi deja ştiam că n-am să arunc piuliţa tocmai acolo. În stânga… poftim, chiar şi două. Chiar dacă drumul este mai lung şi văd un fel de pietricele nu prea plăcute, totuşi m-am decis să arunc piuliţa într-acolo, numai drept înainte nu, pentru nimic în lume. Şi am azvârlit piuliţa în stânga. Kirill n-a spus nimic, a întors «galoşu», s-a apropiat de piuliţă şi abia atunci s-a uitat la mine. Probabil că nu arătam prea bine, pentru că şi-a întors repede privirea.
― Nu-i nimic, îi spun. Drumul ocolit ne duce mai repede.
Am aruncat ultima piuliţă pe asfalt.
Mai departe treaba a mers mai simplu. Am găsit şi crăpătură mea. Era curată, draga de ea, nu crescuse nimic urât pe-acolo şi nici culoarea nu i se schimbase. Mă uit la ea şi mă bucur. Ne-a condus până la poarta garajului mai bine decât orice marcaj.
I-am ordonat lui Kirill să coboare până la un metru şi jumătate, m-am culcat pe burtă şi am început să mă uit prin poarta deschisă. La început, fiind obişnuit cu soarele, totul era negru şi n-am văzut nimic. Apoi, ochii mi s-au deprins cu întunericul şi am observat că până acum nu se schimbase nimic în garaj. Camionul de-acolo stătea şi acum neatins, fără nici o gaură, nici o pată măcar. Pe platforma de ciment şi de jur-împrejur totul rămăsese ca la început ― probabil că în groapă s-a adunat prea puţină «piftie», iar aceasta nu a mai reuşit să se reverse. Nici măcar o dată. Cu toate acestea, un singur lucru nu mi-a plăcut. Acolo unde sunt canistrele străluceşte ceva ca argintul. Mai înainte nu era. În sfârşit, să strălucească cum o străluci, doar n-am să mă întorc acum din cauza asta. Doar nu străluceşte cine ştie ce, ci numai puţintel, foarte slab şi încetişor, ba chiar cu blândeţe… M-am ridicat şi m-am uitat în toate părţile. Autocamioanele de pe platformă par într-adevăr noi, ba mai mult decât atât: de când am fost aici ultima dată parcă sunt şi mai noi. În schimb, cisterna aceea a ruginit complet, săraca, şi cred că în curând o să se dezmembreze complet. Uite şi anvelopa trecută şi pe hartă ce zace răsturnată în faţa garajului.
Nu-mi place această anvelopă. Ceva nu e-n regulă cu umbra ei. Soarele ne bate în spate, iar umbra vine spre noi. Dar lasă, până la ea mai avem, e încă departe. În general, totul e bine, se poate lucra. Numai că ce străluceşte acolo ca argintul, sau mi se pare? Acum aş fi fumat, m-aş fi aşezat în linişte şi m-aş fi gândit. De ce străluceşte deasupra canistrelor, şi nu alături?… De ce anvelopa aruncă o asemenea umbră?… Sterviatnik Barbridge ne-a povestit ceva despre umbre: ceva neobişnuit, dar nu periculos… Cu umbrele astea se pot întâmpla multe, totuşi, ce naiba străluceşte acolo ca argintul? Parcă ar fi un păienjeniş în pădure. Ce fel de păianjen o fi împletit-o? Of, niciodată n-am văzut păianjeni sau gândaci în Zonă. Şi, colac peste pupăză, «biberonul» nostru se află chiar la doi paşi de canistre. Trebuia să-l iau atunci şi n-aş fi avut nici o grijă acum. Dar, fiind plin, era prea greu. De ridicat puteam să-l ridic, dar ca să-l car cu spinarea, noaptea, în patru labe… Cine n-a cărat vreodată un «biberon», lasă să-ncerce: este ca şi cum ai căra şaisprezece kilograme de apă fără găleţi. «Deci mergem, nu? Păi, sigur că trebuie să mergem… O duşcă era bună acum»… M-am întors spre Tender şi i-am zis:
― Acum am să merg împreună cu Kirill în garaj. Rămâi pe loc, pe post de şofer. Nu te apropii de tabloul de comandă fără ordinul meu, indiferent ce se întâmplă. Chiar dacă arde pământul sub tine. Dacă te sperii şi faci vreo boacănă, te găsesc şi pe lumea ailaltă.
Clătină din cap cu un aer serios: nu mă sperii, adică. Nasul îi seamănă cu o prună, că doar îl pocnisem zdravăn… Am lăsat încet la pământ cablurile de avarie, m-am uitat încă o dată la strălucirile din garaj, i-am făcut semn lui Kirill şi am început să cobor. Am ajuns pe asfalt şi aştept până coboară şi el pe alt cablu.
― Nu te grăbi, îi spun. Nu ridica praful.
Stăm pe asfalt, «galoşul «se clătină, cablurile de sub picioare alunecă. Tender îşi scoate căpăţâna peste balustradă, se uită la noi, iar în ochi i se citeşte disperarea. Trebuia să mergem. Îi spun lui Kirilclass="underline"
― Să mergi după mine, numai pe urmele pe care le las, cam la doi paşi în spate. Mă priveşti drept şi nu caşti gura în jur.
Şi-am pornit. M-am oprit în prag şi m-am uitat în jur. Totuşi este mult mai uşor să lucrezi ziua. Acum o săptămână eram culcat exact aici, pe acelaşi prag. Întuneric ca-ntr-o călimară. Din groapă, «piftia vrăjitorului» scotea limbi albăstrui, ca flacăra spirtului. Ce păcat, că nu luminează, ba chiar pare mai întuneric din cauza lor. Şi-acum, ce să mai zic! Ochii s-au obişnuit cu semiîntunericul, totul este ca-n palmă. Se vede praful chiar şi-n cele mai întunecoase colţuri. Şi, într-adevăr, firişoare de argint strălucesc acolo şi se întind de la canistre spre tavan. Seamănă foarte mult cu un păienjeniş. Poate că ar fi trebuit să-l ţin pe Kirill lângă mine. Să aştept până se obişnuiesc ochii cu semiîntunericul şi să-i atrag atenţia asupra păienjenişului, ba chiar să i-l arăt cu degetul, să-l bag cu nasul acolo. Dar m-am deprins să lucrez singur, ochii mi s-au obişnuit repede şi am uitat pur şi simplu de Kirill.
Am păşit înăuntru şi m-am dus direct spre canistre. M-am aşezat pe vine lângă «biberon»; păienjenişul parcă nu s-ar fi lipit de el. Îl prind de un capăt şi îi zic lui Kirilclass="underline"
― Pune mâna şi nu-l scăpa, că e greu…
Când am ridicat privirea, mi s-a oprit respiraţia. Aş fi vrut să strig: stai, opreşte-te! ― dar n-am putut să rostesc nici un cuvânt. Nici n-am avut timp. Totul s-a petrecut prea repede.
Kirill păşeşte peste «biberon», se întoarce cu spatele spre canistre şi intră în păienjeniş cu toată spinarea. Închid ochii. Totul moare în mine, nu mai aud nimic, în afară de zgomotul ruperii păienjenişului. Parcă s-ar fi rupt un păienjeniş obişnuit, cu un scârţâit slab, uscat, însă un pic mai tare. Stau pe vine, cu ochii închişi; nu-mi simt nici mâinile, nici picioarele, iar Kirill îmi zice:
― Ce-i cu tine? îl luăm?
― Îl luăm.
Am ridicat biberonul şi ne-am dus spre ieşire într-o parte, pieziş. Of, ce greu e, prostul! Chiar în doi dacă-l tragem şi tot e greu. Am ieşit la soare şi ne-am oprit lângă «galoş». Tender şi-a întins labele spre noi.
― Hai! zice Kirill. Unu, doi…
― Nu, spun. Stai. Pune-l jos mai întâi.
Îl punem.
― Întoarce-te cu spatele!
Se întoarse fără să spună un cuvânt. Mă uit, dar nu se vede nimic pe spinare. Îl răsucesc pe toate părţile ― nimic. Atunci mă-ntorc şi mă uit la canistre, în garaj. Nici acolo n-a mai rămas nimic.
― Ascultă, îi zic lui Kirill, în timp ce nu-mi dezlipesc privirea de pe canistre. Ai văzut păienjenişul?
― Ce păienjeniş? Unde?
― Lasă, zic. Poate avem noroc. Şi-n sinea mea gândesc: «Încă nu se ştie dacă o s-avem».
― Hai, îi spun, ia-l!
Îl ridicăm în «galoş» şi-l punem în picioare, ca să nu se rostogolească. Mă uit cum stă, drăgălaşul de el, nou-nouţ, curăţel. Cuprul sclipeşte în soare, iar umplutura albastră dintre discurile de cupru se unduieşte ca o ceaţă. Se vede acum că nu e un simplu «biberon», ci mai degrabă un vas, un fel de borcan de sticlă plin cu un sirop de culoare albastră.
L-am admirat noi cât l-am admirat, ne-am urcat, în «galoş» şi, fără să stăm prea mult pe gânduri, am pornit, înapoi.