Fericiţi sunt savanţii ăştia. În primul rând, lucrează ziua, în al doilea rând, e greu doar să intri în Zonă, de-acolo te scoate «galoşu»'. Are un cursograf care îl duce pe acelaşi drum pe unde a venit. Plutim înapoi şi repetăm toate manevrele. Ne mai oprim, din când în când, mai stăm puţin, şi apoi trecem pe deasupra tuturor piuliţelor. Dacă vrei, poţi să le şi aduni şi să le pui în sac. Bineînţeles că începătorilor mei li s-a ridicat moralul. Îşi sucesc capetele în dreapta şi-n stânga, frica le-a dispărut; le-a rămas doar curiozitatea şi bucuria că totul s-a terminat cu bine. S-au pornit să trăncănească. Tender a început chiar să gesticuleze, să ameninţe că imediat cum vom ajunge afară va mânca ceva şi hop! înapoi în Zonă ca să marcheze drumul până la garaj. Kirill m-a luat de mânecă şi a început să-mi explice despre concentratorul de gravitaţie, cu alte cuvinte, despre «chelia ţânţarului».
Le-am tăiat însă elanul; e adevărat că nu dintr-o dată. Le-am povestit liniştit câţi proşti au fost care au murit la întoarcere. «Tăceţi, le spun. Mai bine uitaţi-vă în toate părţile, altfel o s-o păţiţi ca Lindon Bondocul«. Spusele mele au avut efect. Nici măcar nu m-au mai întrebat ce s-a întâmplat cu Lindon Bondocul.
Plutim în linişte, iar eu mă gândesc la un singur lucru: cum voi începe să deşurubez căpăcelul. Îmi imaginez deja cum voi trage prima duşcă, deşi în faţa ochilor îmi străluceşte din când în când un păienjeniş.
Pe scurt, am ieşit din Zonă şi ne-am băgat cu «galoş» cu tot în «păduchelniţă» sau, cum se spune ştiinţific, în hangarul sanitar. Ne-au spălat în trei ape fierbinţi şi trei leşii, ne-au radiat cu o porcărie nu ştiu de care şi ne-au tăvălit în tot felul de prafuri. Apoi iar ne-au spălat şi ne-au uscat, după care ne-au zis:
― Hai, băieţi! Daţi-i drumul. Sunteţi liberi.
Tender şi Kirill cară «biberonul». Tot poporul s-a bulucit să vadă, de n-ai loc să mai ieşi. Şi ce curios! Toată lumea se uită, scoate strigăte de salut, de admiraţie, dar nu s-a găsit nici un curajos care să-i ajute pe oamenii ăştia obosiţi. Dar la mine nu se uită nimeni. De altfel, acum nu mă mai interesează nimic.
Mi-am scos costumul special, l-am aruncat direct pe jos (las' că-l ridică ei) şi am plecat la duş. M-am închis în cabină. Am scos bidonaşul, am deşurubat căpăcelul, şi m-am prins de el ca o lipitoare. Stau pe băncuţă şi simt în genunchi un gol, în cap e gol, în suflet e gol şi înghit tăria ca pe apă. Trăiesc. M-a lăsat Zona. M-a lăsat scorpia. Otrava. Trăiesc. Începătorii nu pot să înţeleagă asta. Şi îmi curg lacrimile pe obraji, o fi de la tărie sau de la altceva, nu ştiu. Am supt tot ce era în bidonaş. Sunt ud, bidonaşul e uscat. Bineînţeles că doar o singură înghiţitură nu mi-a ajuns. Dar asta se rezolvă. Acum totul se poate rezolva. Trăiesc. Am aprins o ţigară şi stau. Simt că încep să-mi revin. Mi-am adus aminte de premiu. La noi în Institut asta se rezolvă prompt: poţi să merg chiar acum şi să iei plicul, ba mai mult decât atât, poate mi-l aduc ei chiar aici, sub duş.
Am început încet-încet să mă dezbrac. Mi-am scos ceasul de la mână şi când m-am uitat ce credeţi c-am văzut, domnii mei? Stătusem în Zonă peste cinci ore. Cinci ore! M-am înfiorat. Da, domnii mei, în Zonă nu există timp. Cinci ore… Şi totuşi, dacă ne gândim, ce-nseamnă cinci ore pentru un stalker? E caraghios, să tot râzi. Dar douăsprezece ore nu vreţi? Doar două zile şi două nopţi, vă place? Într-o noapte n-am mai avut timp să mă-ntorc şi am stat o zi întreagă în Zonă, cu nasu-n pământ. Deja nici nu te mai rogi lui Dumnezeu şi parcă începi să aiurezi, de nu mai ştii: eşti viu sau mort… iar a doua noapte, după ce ţi-ai terminat treaba, te apropii cu marfa de frontieră. Dincolo de ea te aşteaptă patrulele înarmate cu mitraliere ― «broaştele râioase» ―, care te urăsc din adâncul fiinţei lor şi nu le face deloc plăcere să te aresteze. De altfel, le e frică de tine ca de moarte pentru că eşti contaminat. Vor să te omoare şi au toate atuurile în mână (du-te după aia şi spune-le că te-au omorât ilegal!). Iar asta înseamnă din nou cu mutra-n pământ şi rugăciuni de la răsărit până la apus. Marfa stă alături şi nici nu ştii: zace pur şi simplu sau te omoară încetul cu încetul. Cam aşa a fost şi cu Isaac Ciolănosul, care s-a rătăcit într-o noapte, iar o dată cu răsăritul a văzut că stă între două râpe, de nu mai putea să meargă nici la stânga, nici la dreapta. Două ore au tras în el, dar nu l-au nimerit. Două ore s-a prefăcut că e mort, până când, slavă Domnului, l-au crezut şi, în sfârşit, au plecat. L-am văzut după aceea şi mai să nu-l recunosc. Parcă nu mai era om… Mi-am şters lacrimile şi-am dat drumul la apă. M-am spălat îndelung, cu apă fierbinte, cu apă rece şi iar cu fierbinte, până ce am terminat bucata de săpun, şi, m-am plictisit. Opresc duşul şi deodată aud nişte bătăi în uşă. Kirill ţipă veseclass="underline"
― Hei, măi stalker. Ieşi de-acolo! Miroase a verzişori!
Verzişori… Asta-i bine. Deschid uşa şi-l văd pe Kirill numai în chiloţi, vesel, fără pic de melancolie. Îmi întinde plicul.
― Ţine, de la omenirea recunoscătoare.
― Mă doare-n cot de omenirea ta. Cât e aici?
― În mod excepţional şi pentru o comportare eroică, în condiţii periculoase ― două salarii.
Da. Aşa se mai poate trăi. Dacă cei din Institut mi-ar fi dat câte două salarii pentru fiecare «biberon», de mult l-aş fi trimis undeva pe Ernest.
― Ei, cum e? Eşti mulţumit? mă întrebă Kirill, cu gura până la urechi, radiind de bucurie.
― Oarecum. Dar tu?
Nu spune nimic. Mă ia pe după gât şi mă îmbrăţişează, trăgându-mă spre pieptul lui transpirat. Mă strânge puternic, apoi mă îndepărtează şi se ascunde în cabina de alături.
― Hei! strig la el. Ce face Tender al tău? Zace-n pat?
― Da' de unde! Pe Tender l-au înconjurat corespondenţii şi dacă l-ai vedea câtă importanţă îşi dă… Le explică aşa de competent!
― Cum zici că le explică?
― Competent.
― Bine, sir. Altă dată am să iau şi dicţionarul cu mine, sir.
Dar parcă mă curentează ceva.
― Stai puţin, Kirill, ia vino-ncoa'.
― Păi, sunt deja gol.
― Lasă, nu-i nimic, doar nu-s babă!
Kirill iese, îl iau de umeri şi-l întorc cu spatele la mine. Nu, mi s-a părut. Spinarea e curată. Se văd numai dârele de transpiraţie uscată.
Îi dau un şut, intru în cabina mea şi mă încui. Nervii, naiba să-i ia. Acolo mi s-a părut, aici mi se pare…
La dracul cu tot! Da' las' că azi mă-mbăt criţă. Ce l-aş mai jupui pe Richard! Să vezi cum joacă, puşlamaua. Nu-l baţi cu nici o carte. Am încercat şi să trişez, şi să descânt cărţile pe sub masă, şi altele.
― Kirill! strig. Vii azi la «Borj»?
― Nu la «Borj», ci la «Borş». De câte ori să-ţi repet?
― Ia mai lasă-mă! Scrie «Borj»? Ce mai vrei? Nu te mai amesteca la noi cu ordinile tale. Deci, vii sau nu? «Ah, ce l-aş mai jupui pe Richard»…
― Oh, Red! Nu ştiu. Sufletul tău simplu nici nu poate să înţeleagă ce chestie am adus noi de-acolo.
― Da' tu înţelegi?
― Nu. Ăsta-i adevărul. Dar acum e clar la ce au folosit «biberoanele» astea. Dacă una dintre ideile mele se potriveşte… scriu un articol şi ţi-l dedic: «Lui Redrick Schuhart, stalker de onoare, cu mulţumire şi respect».
― Şi-atunci mă bagă la zdup pentru vreo doi ani.
― În schimb, intri în ştiinţă. Chestiei aceleia o să-i zic «borcanul Schuhart». Ce zici, sună bine?
Cât timp am trăncănit, m-am îmbrăcat, am băgat bidonaşul gol în buzunar şi am plecat, numărând verzişorii.