― Rămâi cu bine, suflet complicat…
Nu răspunde. Apa curge cu zgomot mare. Mă uit pe coridor şi-l zăresc pe domnul Tender în persoană, roşu şi umflat ca un curcan. În jurul lui e multă lume: colegii şi corespondenţii de presă. Văd chiar şi-o pereche de şoferi, naiba ştie cum s-or fi rătăcit pe-acolo (pesemne că abia au mâncat, pentru că se scobesc de zor în dinţi). Tender bolboroseşte întruna: «Tehnica aceasta pe care o avem la dispoziţie dă garanţia succesului şi securităţii în proporţie de aproape sută la sută…» Tocmai acum mă observă şi imediat păleşte. Zâmbeşte totuşi şi-mi face semn cu mâna.
«Ei, mă gândesc, cred c-ar trebui să-mi iau tălpăşiţa». N-am mai avut timp. Se aud deja tropăituri în spatele meu.
― Domnule Schuhart! Domnule Schuhart! Două cuvinte despre garaj!
― N-am ce comenta, le răspund şi încep să fug.
Pe dracul, parcă poţi scăpa de ei: unul cu un microfon din dreapta, celălalt cu aparatul de fotografiat din stânga.
― Aţi văzut ceva neobişnuit în garaj? Numai două cuvinte!
― N-am ce comenta, le spun şi încerc să mă aşez cu ceafa în obiectiv. Un garaj ca toate garajele…
― Mulţumesc. Ce părere aveţi despre turbo-platforme?
― Minunată, zic şi încerc să fug în W.C.
― Ce credeţi despre ţelul Vizitei?
― Întrebaţi savanţii, răspund şi… ţuşti, după uşă, de unde le spun: «Vi-l recomand foarte insistent pe domnul Tender. Întrebaţi-l de ce are nasul ca sfecla. Este foarte modest şi nu vorbeşte despre asta, deşi a fost cea mai captivantă aventură a noastră».
Cum au mai galopat pe coridor, ca nişte cai, zău aşa! Am aşteptat un minut. Linişte. Am scos capuclass="underline" nimeni… Am plecat fluierând, am coborât la poartă, i-am arătat prăjinei legitimaţia şi-am văzut că mă salută. Deci, sunt eroul zilei.
― Pe loc repaus, sergent! Sunt mulţumit de dumneata, sergent.
A rânjit de parcă i-aş fi spus cine ştie ce chestie. Dumnezeu ştie cu ce l-oi fi măgulit.
― Bă, Roşcovane, bravo! Mă mândresc cu asemenea cunoştinţă.
― Ce zici, îi spun, o să cam ai ce povesti fetiţelor tale suedeze.
― Mai e vorbă?
Nu, nu-i băiat rău. Totuşi, vorbind cinstit, nu-mi plac oamenii aşa de înalţi şi rumeni în obraji. Fetele sunt moarte după ei şi de ce oare? mă-ntreb. Doar nu e totul să fii înalt… Şi cum merg pe stradă, mă gândesc: unde-i secretul?
Soarele străluceşte, iar in jur totul e pustiu. Trec de locul de parcare şi văd mai încolo un cordon de pază: două maşini de patrulă ce stau în toată splendoarea lor, late, galbene, cu reflectoare şi automate (v-aţi zbârlit, «broaşte râioase»!), iar pe lângă astea, bineînţeles, căştile. Au ocupat toată strada, de n-ai loc să treci. Merg, şi-n timp ce mă apropii las ochii în jos: «Mai bine să nu-i privesc». Mai ales ziua, pentru că sunt acolo vreo două-trei persoane pe care mi-e frică să nu le recunosc. Dacă reuşesc asta, iese cu scandal mare. Pe legea mea, au avut noroc când m-a convins Kirill să vin la Institut. Le-am căutat atunci pe canaliile astea, şi dacă le găseam le băteam în cuie fără ca măcar să clipesc…
Intru prin mulţime cu umăru-nainte şi, tocmai când trecusem de toţi, aud deodată: «Măi stalker!» Dar asta nu mă priveşte, merg înainte şi pescuiesc din pachet o ţigară. Mă ajunge cineva din spate şi mă trage de mânecă. Iau mâna asta de pe mine şi, întorcându-mă numai pe jumătate, îl întreb foarte politicos:
― Ce dracul te agăţi de mine, mister?
― Stai, măi stalker. Doar două întrebări.
Ridic privirea şi-l văd pe căpitanul Quarterblood, cunoştinţă veche. Era galben la faţă şi parcă se uscase de tot.
― A! Să trăieşti, căpitane! Ce vă mai face ficatul?
― Hai, stalker, lasă vorbăria, zice supărat, şi mă străpunge cu privirea. Mai bine spune-mi, de ce nu te opreşti când te strigă cineva?
Şi deja au apărut două căşti albastre în spatele lui, cu labele pe tocul pistolului. Ochii nu li se văd. În schimb li se observă mestecatul fălcilor. De unde mai adună şi specimenele astea? Cred că îi culege pentru reproducere, pentru perpetuarea speciei. De obicei, ziua nu mi-e frică de patrule, dar «broaştele râioase» mă pot percheziţiona oricând şi asta nu-mi convine în momentul de faţă.
― Oare pe mine m-aţi strigat, căpitane? Parcă era vorba de-un stalker…
― Şi tu, bineînţeles, nu mai eşti stalker.
― Cum datorită dumneavoastră am făcut pârnaie, nu mă mai ocup de-aşa ceva. Am jurat. Îţi mulţumesc, căpitane, că mi-ai deschis ochii. Dacă nu erai matale…
― Dar ce căutai lângă Zonă?
― Cum adică ce? Doar lucrez acolo. De doi ani.
Şi ca să pun capăt acestei convorbiri neplăcute, scot legitimaţia şi i-o arăt căpitanului Quarterblood. Acesta ia «cărticica» şi se uită la fiecare pagină. Miroase pur şi simplu fiecare ştampilă, mai că nu le linge. Îmi dă legitimaţia înapoi, bucuros, ochii îi strălucesc şi pare că se îmbujorează.
― Iartă-mă, Schuhart. Nu m-am aşteptat. Văd că sfaturile mele nu s-au dus în vânt, şi asta-i foarte bine. Vrei să mă crezi sau nu, dar încă de atunci mi-am dat seama că trebuie să iasă ceva bun din tine. Nici nu-mi închipuiam că aşa un băiat…
Şi dă-i, şi dă-i. «Eh, mă gândeam, am mai vindecat încă un melancolic, o pacoste pe capul meu». Dar, bineînţeles, îl ascult şi-mi las ochii în jos, ruşinat. Aprob cu sfială, mai dau şi din mâini, ba chiar scormonesc pământul cu piciorul. Gorilele căpitanului au ascultat cât au ascultat şi pe urmă, scârbindu-se, au plecat unde-i mai vesel, iar căpitanul a ajuns deja la perspective: învăţătura, cică, e lumină, ignoranţa e beznă… lui Dumnezeu, vezi bine, îi place munca cinstită… Cu alte cuvinte, vorbea despre lucrurile acelea nedigerabile cu care popa ne asasina în fiecare duminică la închisoare. Şi vreau să beau, şi nu mai am răbdare! Da' lasă, măi Red, frăţioare, c-o să rezişti. Trebuie să suporţi! N-o să mai poată continua în ritmul ăsta, şi uite că deja a început să sufle mai greu… Şi, spre bucuria mea, una dintre maşinile patrulei începe să claxoneze. Căpitanul Quarterblood întoarce capul, oftând cu necaz, şi îmi întinde mâna cu regret:
― Am fost bucuros să te cunosc, măi Schuhart, om cinstit. Cu mare plăcere aş bea un păhărel cu tine în cinstea acestei cunoştinţe. E adevărat că doctorii mi-au interzis tăria. Cu toate astea, o bere tot aş bea. Dar vezi tu… datoria! 0 să ne mai întâlnim.
«Ferească Dumnezeu!», mă gândesc. Dar îi strâng mâna, mă-nroşesc şi iar scormonesc pământul. Fac totul aşa cum vrea. Pe urmă pleacă, în sfârşit, iar eu o zbughesc ca din puşcă direct la «Borj».
La «Borj» nu e nimeni la ora asta. Ernest stă după tejghea, freacă paharele şi le studiază la lumină. E surprinzător totuşi: oricând ai veni, întotdeauna barmanii şterg paharele, de parcă de asta depinde salvarea sufletelor lor. Uite-aşa ar putea să stea chiar şi-o zi întreagă: ia paharul, mijeşte ochii, îl studiază atent la lumină, suflă şi hai! Freacă, freacă, freacă… Se uită din nou, de data asta prin fundul paharului, şi dă-i, şi dă-i…
― Bună Ernie, zic. Nu-l mai chinui atâta, că-i faci gaură!
Se uită la mine prin pahar, mormăie ceva, parcă din burtă, şi, fără o vorbă, îmi pune tărie cam de patru degete. Mă urc pe taburet, înghit, închid ochii, scutur capul şi iar trag o duşcă. Frigiderul zumzăie, iar din tonomat se aud scârţâituri slabe. Ernest suflă în paharul următor. Ce bine e! Totul s-a liniştit. Termin băutura şi pun paharul pe tejghea. Ernest îmi pune imediat încă patru degete de licoare.