— Craterul se mărește, așa-i?
— Întocmai. L-am inundat cu apă, l-am stropit cu zăpadă carbonică, am dezlănțuit asupră-i suflul unei explozii. Dar crește. Prea repede. Dacă se dezvoltă în ritmul ăsta, după-masă înghite orașul.
— Nu izbutiți să-l stingeți?
Mâinile lui Ferrier se strânseră și se desfăcură.
— Am încercat totul. Putem stinge stelele?
«O cenușă rău stinsă, care a străbătut vidul, își spuse Vincent. Sau un spor de foc, care a purtat prin spațiu propria și strania viață a flăcărilor. O zgură străină, scăpată din nebăgare de seamă de la cine știe ce cazan al vidului și care riscă să ne distrugă. Să fie chiar din nebăgare de seamă?
Poate că ia foc tot Pământul și începe să strălucească în vid. Poate plesnește ca un fruct copt, pentru a pluti ani de zile și a se prăbuși, strivindu-se, în sfârșit, pe soare? Poate că săptămâna viitoare oamenii nu vor mai fi decât niște aburi cu aripi de praf, întinse prin spațiu?»
Craterul părea al unei alte lumi. Era o altă lume în curs de dezvoltare pe suprafața Pământului, un deșert cenușiu cu nivele de jar, cu falii fumegânde; la suprafață, stânci cu marginile topite scânteiau ici și colo, ca și cum eroziunea vântului și a apei n-ar fi fost decât o mângâiere uitată. Iar lumina soarelui pălea la strălucirea focului.
«Poate că pentru acest ceva străin, își zise Vincent, Pământul nu-i decât beznă și tăcere, frig și ostilitate. Poate că încearcă desnădăjduit să încălzească coaja asta înghețată, așa cum ai sufla peste buzele unui mort, în nădejdea de a-i transmite căldura vieții. Poate că, în felul lui, Pământul e pe cale să renască.»
Craterul ținea poate de o frumusețe mai deplină de-cât oricare priveliște terestră familiară. Aduna în el căldura deserturilor, adâncimea luminoasă a fundurilor marine și inumanitatea colorată și geometrică a mineralelor. Nici urmă de viață. O splendoare limpede, scutită de moarte. Era ciudat și semnificativ să-i vezi pe oameni clipind din pleoape sau ferindu-și privirile de atâta strălucire. Câți dintre ei doreau într-adevăr să știe ce zăcea în mijlocul măruntei stele?
Doi, poate.
Celorlalți li-e frică.
«Baldini și cu mine, își spuse Vincent. De ce nu mă tem?
Pentru că n-aștept nimic altceva. Pentru că viitorul meu, tot ce am avut, era pe cer și a căzut acum pe Pământ.
De fapt, n-am iubit niciodată viața. Își spuse Vincent, ștergându-și sudoarea de pe frunte. Îmi plăcea să trăiesc pentru a gândi, pentru a vedea, atâta tot. Poate că ar fi fost mai bine să fiu o piatră, un bloc născut din foc și rătăcind, sărind din orbită în orbită, pierzându-mi din substanță de-a lungul vremii și pe măsura spațiului, încrucișându-mă iar și iar cu propria-mi urmă fără să știu vreodată, orb sub luminile stelelor, surd la izbitura lumilor, curgând și încremenit în mijlocul șuierului pricinuit de unde. Asta am încercat să fiu în toate verile, când priveam de pe acoperiș cum lunecă stelele.
Și Baldini. Ce-a visat el?
N-o să știu niciodată, își spuse Vincent. N-aș fi știut nici dacă am fi privit stelele împreună, timp de o sută de ani. Nu se poate să admire acest… ceva, ca mine! Orice-ar face, orice-ar gândi, rămâne un savant. Ar vrea să pună mâna pe el și să-l sfârtece, să-l cântărească, să-l analizeze. Iar eu aș vrea sa-l rog pe acest ceva doar să-mi îngăduie să-l privesc.»
— De ce n-ați trimis pe nimeni acolo, înăuntru? întrebă fără veste Vincent.
— Ești nebun? Nimeni nu poate spera să supraviețuiască în internul ăsta!
— Nu-s chiar atât de sigur, zise încet Vincent. Nu cred că sunt nebun… Aș… aș dori să mă duc eu.
— Știi ce a spus Baldini când s-a trezit? Dați-mi un costum de protecție, dați-mi un costum de protecție. Trebuie să intru acolo.
— E prea bătrân, zise repede Vincent. Nu s-ar mai întoarce. Nu-l lăsați să plece. Dar am să merg eu. Dați-mi un costum de protecție. Vă rog. Sunt major, teafăr la minte. Și destul de rezistent ca să supraviețuiesc.
Ferrier clătină din cap:
— Nu te enerva. Nu știm ce-i acolo. N-am să îngădui nimănui să încerce. Nu înainte de a trece o bună bucată devreme.
— N-o să se răcească niciodată îndeajuns. Nu vedeți cum câștigă teren? Nu vedeți că tonele astea de apă n-au nici un rost? Mâine sau poimâine o să înghită orașul. Ziarele nu consacră azi acestui ceva decât un sfârșit de coloană în pagina a treia. Dar ce credeți că au să zică mâine, când orașul o să ia foc, când zidurile se vor topi pe nesimțite, în vreme ce acoperiș-urile se vor evapora? Iar săptămâna viitoare, când o mare de foc va acoperi fața pământului? O să fie prea târziu! Trebuie să aflăm cât mai multe, de pe acum.
— Credem că n-o să se stingă, zise obosit Ferrier. Am luat măsurile necesare. La nevoie, orașul va fi evacuat mâine. Nici vorbă să trimitem pe cineva acolo, la sinucidere. Ajunge. Acum, liniștește-te.
— Și dacă nu se stinge? întrebă Vincent.
Degetele lui Ferrier se crispară pe cureaua pantalonilor.
— Nu știu ce o să facem atunci, zise Ferrier. Dar dumneata?
Focul nu se stinse. Mugetele lui acoperiră larma orașului și, când se lăsă noaptea, strălucirea lui stinse lumina stelelor. Noaptea fu atât de apăsătoare și de încinsă că Vincent dormi puțin. Asculta cum, încăpățânat, focul își făcea drum prin crăpăturile pământului, prin vibrația pompelor și șuierul aburilor. Și încerca să-și închipuie zgomotul ăsta de mii de ori mai puternic și acoperit pentru o clipă de un imens și derizoriu vaiet omenesc.
Apoi, dimineața îndulci umbrele, stinse reflexele cromurilor. Dar focul ardea mai departe. Ziarele pomeneau evenimentul cu titluri mari, înzestrate cu splendide semne de întrebare. O fotografie proastă îi arăta pe Baldini și pe Vincent alergând sub ploaia de cenușă. Legenda spunea că Baldini era cel mai bun savant din domeniul lui, fără a preciza care, și că Vincent scrisese cândva un roman abstract. După care, Ferrier îi vorbi despre pasi-unea lui pentru Mallarmé, îi cită câteva din versurile pe care le scrisese înainte de a opta pentru fizică; își descoperiră prieteni comuni.
Coborâră împreună spre oraș, mergând pe jos. Îl străbătură dintr-o parte într-alta, abia ascultându-și sunetul glasurilor, atenți la cel mai mic semn. Orașul era tăcut, mort, ca de obicei. Dar domnea peste el, amestecându-se cu căldura, un fel de așteptare. Obloanele se întredeschideau pe furiș. Nimeni nu punea întrebări, dar ochi neliniștiți pândeau siluetele is-tovite ale străinilor. De prin curți, dindărătul caselor se auzeau glasuri te-mătoare, înnăbușite, mânioase. Arcurile unei străvechi mașini scârțâiau sub o masă ciclopică, alcătuită din coșuri de papură bucșite cu relicve îngrămădite sub un cearceaf. O pisică gemea într-o cutie de carton străpun-să de găuri neregulate. Era un oraș plin de bătrâni și de lucruri bătrânești.
Ajunseră în piață și căutară o cafenea care să nu fie plină de uniforme. Se așezară pe o terasă aproape goală, umbrită de portocali pitici plan-tați în ciubere de lemn vopsit, cerură bere și traseră pe nări mirosul plecărilor în vacanță, care plutea în aer.
— Orice poezie e metafizică, urmă Vincent.
Privirile-i scormoneau golurile ferestrelor cu obloane întredeschise, pereții de cărămidă presărați cu mică scăpărătoare și porțile înalte și înguste, de lemn plin și întunecat.
— Prea mulți poeți nu trăiesc decât datorită stilului. Dar stilul însuși n-are rost decât dacă exprimă o concepție despre lume. Nu poate fi frumos prin el însuși. Poate să transcrie doar, cât mai exact cu putință, groaza sau bucuria sau absurditatea detectabilă în lume. Poate indica dacă Universul e considerat drept o construcție estetică sau drept o capcană, sau drept amândouă, în același timp. Concepția e totul. Restul nu-i decât un mijloc. Problema e dacă poate exista o concepție despre lume.