— Înțeleg.
— Atunci făgăduiți-mi că mă lăsați să încerc.
— Nu, zise Ferrier.
— Fagăduiți-mi că, dacă situația se înrăutățește, mă trimiteți înaintea oricui.
— Ești în stare să dorești incendierea întregii planete.
— Poate. De ce n-aș dori-o? Ascultați. Vă trebuie un erou. Îl aveți la îndemână și nu-l folosiți.
— Nu ești erou. Ești nebun!
— Desigur, zise Vincent. Desigur.
Se străduia să sfâșie cu ochii vata de aburi care-l înfășură.
Se afla la malul unei mări de foc și n-avea nici urmă de speranță că va pătrunde vreodată într-însa. Era un om. Nu putea trece peste asta. S-ar fi putut ca jarul orbitor să ascundă un răspuns care să-i mulțumească singurătatea sau neliniștea, dar n-avea să-l capete nicicând.
Șovăia la marginea unui pustiu roșcat, acoperit cu o pânză de cenușă și prin ochiurile plasei uriașe filtrau nenumărate tentacule de foc. Blocurile astea înnegrite fuseseră case, hornuri, praguri, ferestrele lichefiate prindeau imaginile ca niște băltoace înghețate într-o geroasă noapte de decembrie. Perdelele răcoroase, zdrențele de voal îngălbenit, dantelele dispăruseră, amintirile, fotografiile și ramele lor, jucăriile, cărțile ferfenițite, pernele brodate, scrinurile sculptate de câte un meșteșugar mort și odihnindu-se sub pânza de lavă acoperind un cimitir și el defunct, orologiile bătându-și propriul lor ceas, mormanele de cearșafuri albite pentru totdeauna își luau zborul în fulgi de fum. Vincent simțea căldura suindu-i prin palme, prin obraji, își auzea cauciucul tălpilor sfârâind cu țârâitul unei gâze, iar învelișul ochilor i se usca în vreme ce privea focul.
«Ce altceva pot face, își spunea Vincent, decât sa gândesc până începe să mă doară capul? E cineva acolo? Cum să aflu, tocmai eu, dintre toți locuitorii Pământu-lui?»
Însemna, ca într-un joc de copii, să pătrundă cu inima bătând într-o mare sală întunecoasă și să încerce să ghicească dacă cineva se ascunde în beznă, vreun dușman gata să năvălească, vreun prieten gata să râdă, și să răstoarne piedicile nevăzute care-i stăteau în cale, scaune viclene, sau să se izbească de mese și să gândească, să gândească întruna la încântătoarea și neliniștitoarea descoperire a unei încăperi cunoscute și deodată regăsite. Pământul era de obicei o locuință întunecată și mohorâtă. Și iată că-l lumina o lampă căzută din cer. Și, cu pleoapele strânse, cu mâinile întinse, trebuia să gândească în lumina asta orbitoare, să caute o prezență sau o absență.
«O navă spațială, își zise Vincent. Există, deci, așa ceva? Sau mai e și altceva care poate arde fără încetare, nopți și zile în șir?»
Îl văzu pe Ferrier apropiindu-se, peste suprafața stearpă a fânețelor uscate. Văzu firele de iarbă fărâmându-se sub pașii lui, ca niște chibrituri arse. Auzi firele de nisip țârâind asemenea cosașilor în arșița verii. Văzu lumina reflectându-se, roșie, pe pielea palidă a lui Ferrier, pe fruntea albă a lui Ferrier și-n fundul ochilor calmi și limpezi ai lui Ferrier.
— Mai ești hotărât? întrebă Ferrier dintr-o suflare când se apropie de ajuns pentru ca Vincent să-i poată desluși cutele ce i se adunaseră acum sub ochi și pungile de piele cenușie și flască umflate de griji, de nopțile fără somn și de fantomele caselor arse.
— Da, răspunse Vincent tremurând ușor, dar nu de frică, nici de frig, era un tremur inexplicabil, de felul celui ce-l cuprinse și pe Baldini.
— Nu vreau să te silesc, zise Ferrier.
— Eu am cerut.
Vincent se întoarse cu fața spre jeratic, evitând să se uite la Ferrier. Mâinile i se strecurară singure în buzunare.
— Am luat toate măsurile de precauție. Ești sănătos. Ai cunoștințele necesare. Poți s-o scoți la capăt. Știi ce ai de făcut?
— Poate, zise Vincent. Nu sunt sigur.
Oboseala se accentuă pe fața lui Ferrier.
— Nimeni nu știe. Toți discută de zile și zile.
— Cum să știe? zise Vincent. Dar am să mă duc și am să văd și, dacă pot, am să aduc o bucată, un fragment de soare, o sclipire înghețată de foc sau, dacă vreți, piatra filozofală.
— E și o primă, zise Ferrier, o primă foarte însemnată.
Părea bolnav. Se clătină. Pentru o clipă i se păru că pământul tremură și-i gata să-i înghită în cuptoarele lui subterane. I se păru că Pământul e gata să se împrăștie în spațiu, în țăndări stinse degrabă, că lumea întreagă are s-o pornească în dâre de fum.
— N-am moștenitori, zise Vincent. Zâmbi. Vântul ridică un mănunchi de scântei până-n vârful falezei ce despărțea pământurile reci de dogoare. Ei bine, să-i dăm drumul, zise Vincent.
Era închis în haina de protecție, ca într-o cutie. Sau, mai bine zis, ca într-o sexie de cutii. Degetele, mâinile, brațele, picioarele, trupul, capul îi erau întemnițate într-un șir de cutii vătuite, cutii de amiant și de mică. Pe pieptul lui, vopsită în roșu, se odihnea salamandra pompierilor. Prin stratul de mică nu deslușea decât o lume întunecată și nesigură, plină de capcane. «Am și început să țin de lumea focului, își spuse. Nu mai sunt aici decât un străin.» Apoi gândi: «Sunt o insectă. Am să mă arunc în flacăra lumânării, am să mă izbesc de sticla fierbinte a lămpii. Prea m-am tot învârtit în jurul luminii ca un fluture de noapte înnebunit, privind-o noapte de noapte printr-un ecran mântuitor de spațiu. E prea târziu să mai fug.»
Îi era frică. Simțea lângă mușchi, pe piele, flăcările mărunte care aveau să-l lingă și să-i sugă măduva din oase, să-i prefacă sângele într-o pulbere cafenie, să-i vitrifice ochii în cap.
— Mă auzi? oftă o gâză chiar lângă urechea lui.
— Te aud, zise el cu gâtul încleștat, fără să-și audă glasul.
Macaraua îl apucă și-l ridică în văzduh. Îl înfățișă focului ca pe o ofrandă. Lungul ei braț scârțâitor coborî apoi lin, încetișor, asemenea ciocului unei păsări la capătul unui gât lung, suplu și grațios. Și-l lăsă la poalele falezei, pe domeniul soarelui.
— Alo, zise Vincent începând să pășească, ridicând cu greu un picior, așezându-l cu băgare de seamă într-o mare de sticlă topită, pe fundul oceanului de foc.
— Da, sfârâi vocea.
— E în regulă.
Acum vedea bine. Nu era orbit de fel. Înainta ca pe întinsele podele luminate ale unei săli de bal, printre mii de umbre, pândind, ascultând mii de șuierături, de scârțâieli, de clipoceli, de pocnituri seci și surde, de parcă ar fi înaintat printre mii de oameni, prinzând vorbe șușotite, frânturi de convorbiri, note răzlețe.
Simțea aer proaspăt în gât, mănușile de amiant erau suple în jurul degetelor.
— Asta-i direcția? întrebă.
— Ține-o drept înainte, șopti vocea. Mai încet. Ia seama la eventualele crăpături. De aici nu distingem aproape nimic. Dar trebuie să le poți vedea.
Își duse mâna la curea și desprinse bățul ignifugat. Pipăi solul cu gestul nesigur al unui orb.
— Alo, zise vocea de gâză.
— Ascult, zise el.
Coaja de nisip topit troznea sub greutatea cizmelor lui.